Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Sfântul Apostol Pavel ne spune că „şi de trăim, şi de murim, ai Domnului suntem”. Deci nu vorbim despre morţi şi vii în Biserică, ci despre pururi candidaţi la înviere. Într-adevăr, dacă cei morţi ar muri, n-am putea face nimic. Dar pentru că cei morţi sunt vii, putem să facem totul pentru ei. Biserica nu este alcătuită doar din Biserica triumfătoare sau doar din Biserica luptătoare, ci din Biserica slujitoare.
Constantin-Valer Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.
Cum pot să-mi păzesc pacea şi bucuria, să-mi găsesc firescul din mine şi să fiu mai simplu?
Spuneţi-ne, vă rugăm, părerea sfinţiei voastre în legătură cu următoarea situaţie: doi soţi care nu mai comunică între ei, care nu se mai iubesc, deci a căror căsnicie a eşuat, trebuie să rămână împreună doar pentru că Biserica nu este de acord cu divorţul, chiar dacă au copii?
Viața duhovnicească nu-i altceva decât strădania noastră neîntreruptă de a ne arăta vrednici de suflarea de viață dăruită de Dumnezeu alcătuirii noastre de lut. Nimic altceva nu cere Domnul prin cuvintele Evangheliei, decât să prețuim darul simplității gestului mântuitor!
Băi, fraţilor, aci e o treabă cu ghivint. în primul rând, luaţi legătura cu duhovnicul vostru, care va stabili ritmul de împărtăşire potrivit pentru voi. După spusa Sfântului Nicodim Aghioritul, să ştiţi că există două soiuri de împărtăşanie: unul aflat în altarul inimii noastre în fiecare clipă a vieţii noastre şi unul, o dată în zi şi numai o dată în zi, cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
…Nu ştiu! Nu ştiu ce înseamnă a iubi cu adevărat. Ştiţi voi două feluri de a iubi?! A iubi ca ortodocşii… Cum să aibă Ortodoxia grade de comparaţie? Cel mai Hristos! Există aşa ceva? Hristosul nostru e cel mai Dumnezeu dintre toţi dumnezeii!… Hai, măi, să fim serioşi! Hristos este Unicul Dumnezeu! Atunci, ideea este următoarea: când spun „iubesc!”, pe ce lungime de undă o spun? Poţi să spui despre cineva pe care nu l-ai atins niciodată cu privirea decât prin ecran că-l iubeşti?!
„Deloooc” nu-L exclud pe Dumnezeu! Hristos numai reiki făcea! Vă vând un pont şi vă rog să-l ţineţi minte: ce nu este în liturghie nu este teologie! Când o să ne vedeţi pe noi la liturghie: „încă o pasă energetică, iubiţi credincioşi… înseamnă că s-a dus Biserica! În loc să zică părintele: Pace tuturor!, să îl auziţi: Faceţi o frecţie pe spate cu degetul mare!… Eu respect efortul oamenilor care încearcă să ne facă bine prin terapii complementare, pentru că asta arată că sunt atenţi să nu ne rănească. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să înţelegeţi la un moment dat că toate genurile acestea intrate în cultura română în ultimii ani sunt nişte farafastâcuri, un soi de fariseism al sincretismului.
Vreau să vă spun că această dihotomie maniheică ce spune că în lume nu pot fi decât căsătoriţi şi monahi face parte din modul nostru prost de a gândi Ortodoxia. Vocaţia pentru căsătorie este identică celei pentru monahism şi este identică celei pentru celibat în lume, atunci când există şi o astfel de formă, pentru că este vocaţia pentru Împărăţia Cerurilor. Ori ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi o împlineşti acolo unde rânduieşte Dumnezeu, ori n-ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi nu o împlineşti nici în fustă scurtă, nici cu scufă pe cap; nici cu nădragii peticiţi, nici cu camilafca lungă până dincolo de pământ.
Trăiţi, încercaţi să finalizaţi lucrurile pe care le-aţi început şi, nu în ultimul rând, încercaţi să discerneţi între ceea ce vreţi voi să faceţi şi ceea ce Dumnezeu vă îngăduie să faceţi.
Ce putem face dacă nu mai găsim sensul bucuriei în viaţa noastră, chiar dacă ne rugăm?
Să ştiţi că sensul vieţii nu se găseşte prin rugăciune. Sensul vieţii se găseşte prin viaţă. Să vă spun: mulţi dintre cuvioşii ăştia care se pregătesc să ajungă preacucernici părinţi – oameni, de altfel, de bună calitate, nu mă îndoiesc – , toată viaţa citesc şi citesc.
Despre viaţa în cuplu (Pr. Constantin Necula)
Părintele Emilianos Simonpetritul povestește în Catehezele sale cum s-a ajuns la degringolada aceasta în care „șerpișorul de serviciu” să poată s-o supere pe Eva. Mediocritatea începe când se termină Raiul. Dacă vrem să nu fim mediocri, trebuie să locuim tot timpul în Rai și să ne adaptăm condițiilor și exigențelor Raiului.
Nu găsim o definiţie unică şi perfect valabilă pentru post, ca formă a ascezei, oricât am căuta. Una care cuprinde într-însa mult este aceea pe are o dă cartea Triodului, cea care numeşte postul ca fiind „călătorie a virtuţilor”. Şi sigur că aici se cuprind nu doar credinţa, nădejdea şi dragostea, ci şi răbdarea, smerenia, tandreţea duhovnicească şi alte câte, minunate toate, chei de aur ale cerescului locaş al postului ortodox.
Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!
Pentru aceia speriaţi de greutatea mântuirii, Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii, desprinsă din Predica de pe Munte, ne aduce mângâiere prin lucidizare. Textul evanghelic porneşte cu o concluzie: „Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Lc 6, 31). Supusă atenţiei noastre astăzi, ca oameni mai mult educaţi decât credincioşi, propunerea pare acceptabilă. Noi ne-am educat să renunţăm la răzbunare când suntem loviţi, suntem obişnuiţi să ne ţinem gura când suntem răniţi şi să tăcem când suntem furaţi, să vorbim la comanda şefilor cu interese de moment, să ne aliniem chiar atunci când linia în care suntem somaţi ne duce la moarte. Iudeii din vremea Mântuitorului – şi azi mulţi gândesc aşa, pornind de la litera Legii
Aţi pomenit de naşi, de perechile acelea de naşi. Să clarificăm puţin lucrurile: De ce nu e permis să fie mai mulţi naşi? Adică mărturisirea aceea să fie mai întărită de „comunitatea naşilor”?