Nu găsim o definiţie unică şi perfect valabilă pentru post, ca formă a ascezei, oricât am căuta. Una care cuprinde într-însa mult este aceea pe are o dă cartea Triodului, cea care numeşte postul ca fiind „călătorie a virtuţilor”. Şi sigur că aici se cuprind nu doar credinţa, nădejdea şi dragostea, ci şi răbdarea, smerenia, tandreţea duhovnicească şi alte câte, minunate toate, chei de aur ale cerescului locaş al postului ortodox.
Postul Naşterii Domnului poartă cu sine, ca orice călătorie, un miez de provocare, pe care – la o analiză profundă – toate formele de asceză le poartă cu sine. Aceea a zdrobirii suspiciunii, a susceptibilităţii interumane, a bănuielii nefondate sau fondate pe falsă mărturie. Toate evenimentele majore care marchează sfârşitul perioadelor de post – şi aici am numit Învierea Domnului, Adormirea Maicii Sale, frăţietatea dintre Sfinţii Petru şi Pavel şi Naşterea Mântuitorului – nasc suspiciuni în inima celui împuţinat în credinţă.
Într-un dialog „între lumi” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001), Nicolae Steinhardt, aflat în vorbă cu Nicolae Baciut, spunea, raportându-se la viaţa literară şi nu numai, că suspiciunea „e oribilă şi constituie un fenomen grav, otrăveşte existenţa oamenilor (.); suntem bolnavi de bănuială (.); alături de ură, invidie şi denunţ, suspiciunea e unul din cei patru cavaleri ai apocalipsului condiţiei omeneşti” (op. Cat. P. 17-18).
Naşterea Domnului poartă cu sine o astfel de provocare. Gândiţi-vă la suspiciunea nebună a lui Irod, la drama tronului ce-i tremură de pasul hotărât al magilor aflaţi în căutarea lui Hristos. Gândiţi-vă la suspiciunea locuitorilor din Betleem, la privirea lor bănuitoare când zăresc pe Preacurata ce poartă cerul în pântece şi căreia-i dăruiesc o ruptură-n pământ ca să nască pe Cel ce toate le ţine. Gândiţi-vă la suspiciunea moaşei evreice – atât de plastic prezentată de iconografia ortodoxă a Naşterii, chip preluat din protoevanghelia lui Iacov (cap. 19) (o ediţie în lb. Română la Ed. Polirom, p. 41-42) – asupra fecioriei Maicii, a cărei mână înnegrită de suspiciune (cf. Evangheliei arabe a copilăriei) şi neîncredere este vindecată prin atingerea de scutecul Domnului.
De-ar fi să ne sporim doar într-atât în uciderea suspiciunii prin lucrarea credincioşiei şi, Doamne, cât de cu folos ne-ar fi Postul Naşterii!
Într-o lume în care nu mai avem încredere în Dumnezeu, lipsa de încredere între noi – cei ce ne numim creştini, adică ai lui Hristos – este urmarea hidoasă a apostaziei noastre. Preferăm să ne alienăm irozilor, în loc să ne bucurăm dimpreună cu păstorii şi magii, dimpreună cu îngerii, binecuvântând pe Cel ce vine întru numele Domnului. Dăm tare drumul, în boxa de sunete, care este televiziunea şi radioul, colindelor şi, nu de puţine ori, filmelor cu fals iz creştin (Moşi Crăciuni supermodernizaţi, fără nici o legătură reală cu Hristosul Slavei – un puşti îmi spunea că de atâta pulpană de haină de falsă sărbătoare nu se mai vede smerita învesmântare a Domnului în ieslea Betleemului), realizăm o cultură gastronomică legată de Crăciun (dincolo de preparate de porc, apărând de-acum prăjituri şi creme „crăciuneşti”, câte şi mai câte altele.) dar uităm că, în sine, Praznicul Naşterii este unul legat de mântuirea noastră, fără de care zadarnice ne-ar fi toate.
Sigur că între marile drame pe care suspiciunea le provoacă, delaţiunea (ştia Steinhardt despre ce vorbea!) este poate cea mai nenorocită dintre ele. Într-o Românie în care ea se mai practică şi încă se mai storc vieţi în teascul ei nenorocit, vindecarea de ateism şi de sincretism, de irodizări şi de ucideri de prunci este tare, tare departe.
Fie ca la capătul Postului acestuia, măcar bucurie să ne facem magilor ca nici noi nu pârâm lui Irod cel furător de suflete locul de har în care Hristos S-a întrupat.
Să ne bucurăm, dar, şi să ne gătim să-i fim oaspeţi şi gazde deopotrivă. Cezarul de-acum ne cere să ne numărăm câţi suntem din Neamul cel Sfânt al lui Hristos. Câţi suntem ai lui Hristos, aşadar. Să grăbim spre Betleem, cetatea lui David, şi, împăcaţi cu Domnul, să facem din inima noastră peşteră şi iesle a rămânerii în noi a lui Hristos. Ieşind din suspiciunea că ne-ar putea părăsi vreodată.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula