“(…) Mintea omului care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va fi determinată nici de minuni să o facă. Va fi determinată de minuni dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în sufletul omului pe care nici el singur nu le percepe. Pentru rugăciunile cuiva, ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. Se trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, şi nu ştie de unde. Va fi mai mult ajutat, dacă el însuşi, la un moment dat, se va hotărî să încerce şi această alternativă a vieţii, adică o viaţă cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu cunoscut căruia noi Ii spunem Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi cu tot ceea ce se întâmplă în Biserica Lui. Este atât de important ca omul să se hotărască în sinea lui şi să-şi exprime, să articuleze cu fermitate această hotărâre, eventual în rugăciunea lui.
Legat de vindecări minunate, îmi vine în minte acum – şi am s-o spun – o minune care s-a întâmplat cu tatăl meu, Pătraşcu, Dumnezeu să-l odihnească! A trecut de curând la cele veşnice. Avea o suferinţă la un picior, care din când în când se bloca, nu mai putea merge deloc cu el. Anchiloza, cum spunea dânsul. Era un om care râvnea foarte mult să meargă la biserică duminica. Avea doar 300 de metri până la biserică. Ne-a povestit el, deşi era un om foarte discret, că într-o duminică având un picior anchilozat de la şold, s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu se poate! Tu, care ai făcut atâtea minuni, nu poţi face şi cu mine o minune, să mă pot duce astăzi la biserică?” N-a mai aşteptat, ci cu multă încredinţare s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a pornit din casă cu multă greutate. Până la poartă piciorul şi-a dat drumul complet, ca şi când nu avusese nimic. L-am crezut pe tatăl meu, pentru că era tatăl meu şi nu mă îndoiam de dânsul nici o clipă. Sunt nenumărate situaţiile, în care oamenii beneficiază de astfel de însănătoşiri, dar este nevoie de aceea mişcare a credinţei, care biruieşte presiunea raţiunii, care spune că nu se poate. Multe lucruri sunt imposibile în limitele umanului. Dar noi avem şansa fantastică de a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a beneficia de resursele dumnezeieşti, care sunt nelimitate! Putem schimba lumea prin credinţă! Lumea aceasta care pare a fi aplecată iremediabil spre rău, poate fi îndreptată cu credinţa.
R. Rădulescu: Mă gândeam acum, părinte Constantin, că este mai puternică cârtirea, care vine din necredinţă? Auzim despre un fapt întâmplat din credinţă şi zicem: „Totuşi, nu se poate!” Aceeaşi atitudine aveau şi fariseii, spune Evanghelia. Îl acuză pe Mântuitorul Hristos că a scos demonul din omul mut şi l-a făcut să vorbească, cu ajutorul domnului demonilor! Vreau să vă întreb, pornind de la această remarcă, poate diavolul să adauge puterii omeneşti un plus de putere, astfel încât să creeze imaginea unui miracol?
Pr. Coman: Gând la gând, suntem domnule Rădulescu! În intervalul în care dumneavoastră elaboraţi această întrebare, eu mă gândeam, la ce credeţi?, la ghicitoarele din vremea noastră, care sunt mai creditate de unii semeni ai noştri decât preoţii Bisericii; precum şi la o seamă de superstiţii, pe care le iau în calcul minţile „luminate” ale neamului nostru sau ale lumii de astăzi. Nu îl iau în calcul pe Hristos, Biserica Lui şi minunile Lui, dar întâlnirea cu o pisică neagră o iau în calcul, numărul treisprezece îl iau în calcul şi altele asemenea. Aici se vede cât de decadent este omul şi cât este de captiv răului. Răul are şi el o putere, dar o putere destructivă, chiar dacă, într-o primă etapă, lucrurile par a se îndrepta. Putem vedea acest lucru şi la semenii noştri. Orgoliul, mândria pot fi stimuli foarte puternici în demersurile omului, în măsură să descătuşeze energii ascunse şi să conducă pe subiectul lor la performanţe mari. Dar, mai devreme sau mai târziu, respectivii sau cei din jurul lor, vor constata că performanţele respective nu sunt folositoare nici lor şi nici semenilor lor, ci mai curând dăunătoare. Răul este în egală măsură viclean. Nu este numit întâmplător de popor „cel viclean”. Depinde în funcţie de ce judeci sau evaluezi lucrurile. Dacă le evaluezi în funcţie de sensul ultim al vieţii, care aşa cum mai spuneam este iubirea, atunci va trebui să vedem în ce măsură performanţele noastre generate de ambiţii egoiste au crescut capacitatea noastră sau a celor de lângă noi de a iubi.
Vorbeam şi despre demoni. Ei sunt o realitate: Demonii personalizaţi, pe de o parte, şi starea noastră demonică, pe de altă parte. Noi, oamenii, împrumutăm, datorită eşecurilor sau păcatelor repetate, o postură demonică, la un moment dat. Trufia, de exemplu, suficienţa de sine este o stare demonică. Ne posedă starea aceasta, în loc să fim oameni curaţi, cu conştiinţa limitelor noastre şi a valorilor reale. Ne întemeiem pe nişte rătăciri, în suficienţa de sine a minţii noastre, în trufia noastră, în puterile noastre economice sau politice. Acolo are un rol foarte important diavolul, despre care Sfintele Scripturi, Biserica şi literatura Bisericii noastre vorbesc foarte des, dar în societatea de astăzi nu prea se mai vorbeşte. Chiar lumea teologică evită să scrie şi să mai vorbească despre diavol, deşi, paradoxal, numele acela foarte popular, pe care nu pot să-l rostesc, conaţionalii noştri îl pomenesc de dimineaţa până seara. Îl pomenesc ca pe un personaj foarte simpatic chiar, fără să-şi dea seama că această intimitate cu diavolul, chiar îi ţine într-o relaţie cu el, într-o relaţie sufletească. Pomenirea numelui cuiva este actualizarea unei relaţii. Când eu pomenesc de fratele meu Petre, actualizez relaţia mea cu fratele meu, sau cu prietenul meu Cristian, etc. Se actualizează relaţia cu diavolul, atunci când i se pomeneşte numele, aşa cum eu, când pomenesc numele lui Dumnezeu, dau un conţinut relaţiei mele cu Dumnezeu.
Diavolul este prezent, dar îi amăgeşte pe foarte mulţi spunându-le că nu există. Desigur, nu vom putem noi, în două minute să dezvoltăm demonologia Bisericii, care este foarte complicată. Dacă am fi un pic atenţi, am vedea că este foarte prezent şi ne ajută să stăm într-o amăgire.
„Tatăl minciunii, spune Mântuitorul Hristos, este diavolul!” [„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8,44)].
De ce nu conştientizăm lucrul acesta, atunci când folosim minciuna la fiecare pas?! Când ne invită cineva undeva şi nu vrem să mergem, spunem o minciună! Când avem o datorie de dat şi nu o putem da, spunem o minciună! Cine este acela care ne furnizează acest mod fals de existenţă, care este ipocrit, care este rău, care înseamnă înşelăciune: înşelăciune a prietenului, înşelăciune a soţului, înşelăciune a părinţilor, înşelăciune a copiilor?! Aceste înşelăciuni îi afectează pe dânşii, la distanţă, dar cel mai grav afectează propriul nostru suflet, care nu este făcut să funcţioneze pe minciună şi pe înşelăciune, ci este făcut să funcţioneze frumos, sănătos, corect în relaţiile cu ceilalţi. Toate acestea, sigur, sunt într-o directă legătura cu răul din noi şi cu influenţele rele, care vin din jurul nostru.
R. Rădulescu: Da, dar este chiar aşa o putere mare, puterea demonică? Este lăsat de Dumnezeu diavolul să aibă o putere mare, să facă aşa-zise miracole?
Pr. Coman: Cu puterea diavolului nu vindecă decât acela care recurge la puterea lui şi care face un pact cu el, dar vai de sufletul aceluia. Cu puterea lui Dumnezeu vindecă acela care recurge şi invocă puterea lui Dumnezeu. Lucrurile sunt foarte clare, să nu ne amăgim. În sufletul nostru există această distincţie foarte clară.
R. Rădulescu: Dar tot vindecare este!
Pr. Coman: Poate fi vindecare, dar nu o vindecare spre bine, ci o vindecare spre rău. Noi nu discutăm aici numai din perspectiva imediată ci din perspectiva sensului ultim al vieţii noastre. Poate să te amăgească cineva dându-ţi un pion, să zic, ca să câştige partida de şah. Iar cine nu cunoaşte bine jocul de şah, va zice, „uite, câţi pioni am câştigat eu, câţi nebuni!“, şi se lasă amăgit. Un astfel de joc poate să fie al vrăjmaşului, şi el chiar se întâmplă adeseori. Este o chestiune de sănătate a minţii şi a sufletului, de putere de înţelegere şi de pătrundere a lucrurilor. Eu nu vorbesc numai despre ceilalţi, vorbesc şi despre mine însumi. Cât de greu este să pătrundă omul sensul propriei sale existenţe, sensul lucrurilor care i se întâmplă şi, poate cel mai greu, sensul suferinţei şi sensul însănătoşirii! De ce uneori ne însănătoşim, de ce alteori nu ne însănătoşim, de ce suferim, etc?
În teologia noastră vorbim despre funcţia curăţitoare şi izbăvitoare a suferinţei, de exemplu. Din perspectivă dumnezeiască, duhovnicească, bisericească, suferinţa are ea însăşi o funcţie izbăvitoare, dacă ne raportăm cu o înţelegere corectă la ea. Dacă ne sculăm din patul suferinţei şi ne ducem din nou şi bem, ne ducem din nou şi desfrânăm, ne ducem din nou şi înşelăm, ne ducem din nou şi furăm, ne ducem din nou şi facem crime, vindecarea a fost, în cele din urmă, bună la ceva?! Ridicăm din patul suferinţei un criminal de exemplu, sau un desfrânat, sau un lacom, sau un rău-voitor, sau un impostor. Dacă nu ar fi fost vindecat, poate că s-ar fi răscumpărat de păcatele anterioare şi n-ar fi mai avut şansa să mai facă altele. În principiu, ne rugăm şi ne străduim pentru sănătatea oricui. Dar ne întrebăm aici de ce îngăduie Dumnezeu unele lucruri, care nouă ni se par că nu ar trebui îngăduite.
R. Rădulescu: Aşadar, recidiva este un semn al Domnului, în Numele căruia s-a făcut aceea minune?
Pr. Coman: Poate fi un semn al lui Dumnezeu. Este o pedagogie dumnezeiască în toate, şi aş îndemna pe toţi cei care au cea mai elementară deschidere spre Dumnezeu, să caute cu insistenţă pedagogia dumnezeiască în tot ceea ce li se întâmplă rău sau bine, îmbolnăvire sau însănătoşire.
Pr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010