Cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu este îndreptăţirea de sine. Şi cel mai mic lucru pe care-l faci, dacă-l agoniseşti pentru a te îndreptăţi, ai pierdut. De aceea starea de pocăinţă este atât de frumoasă. Şi ne va iubi lumea nespus dacă vom ieşi şi ne vom mărturisi păcatele. Vă aduc aminte din istoria bisericii de un episcop care a căzut în păcat mare şi s-a cunoscut, s-a adus la cunoştinţă şi a vrut să plece. A recunoscut, şi-a cerut iertare şi poporul a zis: “Nu pleci. Aşa cum eşti, eşti episcopul nostru.” Şi el a acceptat, cu o singură condiţie: “Mă aşez la uşa bisericii şi călcaţi toţi peste mine. Şi atunci rămân.” Se duc toate răutăţile atunci şi lucrează harul lui Dumnezeu despre care vorbea părintele.
Suntem într-o inerţie, din păcate, inversă: când ne întâlnim cu adversarii noştri de altă credinţă sau chiar necredincioşi, încercăm să ne apărăm calitatea noastră, nepăcătoşenia noastră, vrednicia noastră, tocmai ceea ce nu place lui Dumnezeu.
[…]
M-aş bucura să reţineţi provocarea aceasta, lecţia pocăinţei, care e lecţia asumării stării de neputinţă. Dar trebuie să te cerceteze un pic Dumnezeu ca să reuşeşti, cum spune părintele Simeon, şi trebuie să vrei lucrul acesta. Şi caută păcatul tău, nu al celuilalt. Să nu mai transfer situaţia într-o zonă care-mi este foarte la îndemână, cea a relaţiilor dintre soţi şi unde îndreptăţirea de sine este piedica majoră în realizarea căsniciei, de altfel. Căci se deschid rechizitoriile din prima zi de nuntă sau dinainte, mult, şi nu se mai închid până la moarte, fiecare pledând pentru propria dreptate. Niciunul nespunând: “Măi, eu sunt neputinciosul, eu sunt păcătosul“, ci fiecare pledând pentru dreptatea sa şi pentru greşeala celuilalt. Evident că amândoi sunt păcătoşi, evident că amândoi sunt neputincioşi, e o stare foarte reală, numai că abordarea este una potrivnică, contrară celei pe care ne-o predă Domnul Hristos şi, în consecinţă, este ineficientă. Deci numai dacă ar schimba rolurile, în loc să arate păcatele celuilalt, ci fiecare să şi le arate pe ale sale şi să nu se mai îndreptăţească nimeni, atunci am ajunge la pace instantaneu. Dar nu putem, pentru că nu vrem, pentru că vrem mai mult dreptate decât pace, decât dragoste, decât pe celălalt. Cu sacrificiu, cu crucea în mână, cu semnul Sfintei Cruci pecetluindu-ne neîncetat, care este simbolul şi recapitularea credinţei noastre în sacrificiul de sine, altfel nu putem să sacrificăm nici o aserţiune în care credem, adică un enunţ, nici măcar la asta nu putem să renunţăm.
Extras din conferința cu tema „Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal”, susținută de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman