R. Rădulescu: Părinte profesor, o altă pildă despre relația omului cu ceea ce posedă el, Pilda bogatului nemilostiv, așa este numită în Scriptură. O auzim astăzi la Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii. Ogoarele unui om au rodit mai mult decât în alți ani, încât a trebuit să-și mărească hambarele sale, și chiar să-și construiască altele noi. Mântuitorul Hristos spune că a apelat la o soluție nebunească. Vă întreb de ce o apreciază în felul acesta Mântuitorul Hristos, de ce-i spune: „nebune”?
Pr. Coman: Pilda aceasta mai este numită și Pilda bogatului neînțelept, sau Pilda bogatului nebun. Sfârșitul parabolei confirmă faptul că soluția, care părea cel puțin rațională, nu a fost deloc fericită. Nebunia este antonimul înțelepciunii. Am fi tentați să credem că bogatul a procedat corect. Până la un punct gândirea lui a fost logică. I-a scăpat un amănunt: eventualitatea morții. Bogatul nu luase în calcul moartea, care putea interveni oricând. Și-a elaborat soluția, fără să țină seama de această eventualitate. Ori, o soluție care nu ia în calcul toți factorii implicați, nu este o soluție înțeleaptă.
Vă întrebați, probabil, la ce soluție ar fi recurs dacă lua în calcul eventualitatea morții. Cred că lucrurile se schimbau, poate chiar radical. Mai ales dacă intra în discuție și posibilitatea ca moartea să survină foarte repede. Se gândea probabil să nu țină totul pentru el, ci să investească o parte din avuție în „viața de după moarte”, indiferent cum o concepea el. A gândit ca un „nemuritor”, fără să fie!
Acesta este un nivel de înțelegere. Un alt nivel s-ar putea referi la faptul că, într-adevăr, a limita viața numai la a mânca și la a bea, și a face din aceasta prilej de veselie, este prea puțin. Până și bunul simț ar contrazice această perspectivă. Cuvântul Mântuitorului este foarte ferm: „…viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale!”
Dar mesajul central al parabolei merge mai departe, fiind consecvent cu întreaga Evanghelie. Faptul însuși de a se îngriji să aibă ce mânca și ce bea este o nebunie din perspectiva Evangheliei, adică o absurditate, un lucru neînțelept. O să vă mire, dar tocmai aceasta este lipsa de înțelepciune, prostia! Cu atât mai mare este nebunia, cu cât cineva se îngrijește nu numai pentru prezent, ci vrea să-și asigure și viitorul din acest punct de vedere, dacă se poate pentru cât mai mult timp. Mântuitorul aduce aminte, și cu acest prilej, că de cele necesare vieții omului se îngrijește Dumnezeu, el, omul, fiind chemat să se preocupe de lucruri mult superioare. Aceasta este perspectiva teologică.
Întorcându-ne, însă, la perspectiva lumească, nici aceasta nu justifică atitudinea bogatului. Chiar dacă omul s-ar limita la această viață și la această lume, soluția de a depozita numai pentru sine este una neînțeleaptă. Chiar și din perspectiva logicii, a filozofiei imanente, soluția bogatului era una neînțeleaptă, pentru că, cel puțin, și-ar fi creat relații frumoase cu cei din jurul său, dăruind din surplusul recoltei sale.
De altfel, este foarte interesant cum introduce Sfântul Evanghelist Luca această parabolă. Mântuitorul Hristos rostește parabola provocat fiind de cineva din mulțime, care Îi cere să intervină într-o dispută cu fratele său. Îl ruga pe Mântuitorul să-l determine pe fratele său să împartă corect cu el moștenirea. Mântuitorul îl apostrofează spunându-i: „Cine M-a pus pe Mine judecătorul și împărțitorul averii voastre?” Contextul îi oferă prilejul Mântuitorului să spună că nu în prisosul averilor constă viața noastră, ci viața este mult mai mult decât atât.
Sugerează celui care-i adresase rugămintea că relația bună cu fratele poate însemna mai mult decât a avea parte din moștenire. Lucrul acesta este de înțeles la nivelul logicii elementare și comune. Dar nimeni nu este dispus să sacrifice partea sa de avere pentru a păstra relația bună cu fratele său. În continuare, Mântuitorul rostește această parabolă ca să demonstreze că este neînțelept să investești numai în propria ta existență, pentru că singurătatea, oricât de îmbelșugată ar fi ea, este un nonsens și o nebunie, chiar dacă rămânem numai la nivelul lumii acesteia, al istoriei și al creației. Dacă, însă, mergem mai departe, la existența veșnică, pe care ne-o propune Mântuitorul Hristos, atunci lipsa de înțelepciune sau nebunia sau prostia este cu atât mai mare.
R. Rădulescu: Părinte profesor, să aplicăm puțin această pildă la situația noastră de astăzi, când se vorbește pretutindeni despre criza economică în care suntem sau în care vom fi. Nu mai sunt bani pentru că s-a consumat mult, au existat bani artificiali, s-a oprit robinetul, consumul s-a oprit, sunt probleme economice, sunt probleme sociale. Se spune că cel mai bine în astfel de situații este să economisești. Așa a vrut să facă și bogatul nemilostiv, să economisească pentru vremuri negre. Este și tendința noastră să ne asigurăm viitorul, din punct de vedere material. Acesta este sistemul în care trăim și suntem provocați să acționăm așa. Mai totul în jurul nostru ne împinge să avem acest comportament. Mântuitorul Hristos ne propune altceva. Este greu să ieși din valul economic al sistemului, în care ne aflăm, și să urmăm mesajul Mântuitorului Hristos. Cum să ieșim din sistem, vă întreb acum?
Pr. Coman: Bogatul neînțelept din Evanghelia de astăzi nu-și economisește pentru vremuri grele, ci, spune Evanghelia, își economisește pentru a-și oferi un confort existențial: „… suflete al meu, ai multe bunătăți, de acum încolo poți să stai, să te odihnești, să mănânci, să bei și să te veselești!”
În ceea ce privește sfatul pe care ni-l dăm noi sau analiștii, în confruntarea cu iminența crizei financiare, de a economisi, sigur că acesta are, până la un punct, o logică. Este firesc. Dacă afli că este posibil să fie secetă în vara care vine, consumi mai puțin din hambar. Așadar, nimeni nu este împotriva unei elementare gospodăriri a resurselor, ca să facă față unei situații extreme. Dar nu despre aceasta este vorba aici, ci despre o anumită ideologie, mentalitate, care exercită atâta presiune asupra noastră, încât ne transformă viața într-o preocupare, într-o angoasă, într-o neliniște permanentă de a ne asigura noi propria existență.
R. Rădulescu: Și pentru consum!
Pr. Coman: Pentru consum, nu mai vorbim! Altă ispită majoră, consumul. Românii sunt în plin consumism, să spun așa. După o perioadă de câteva decenii, când nu au avut ce consuma, iată, acum consumă din plin, iar de cele mai multe ori au și cu ce plăti. Ne luptăm apoi, cu slăbitul, cu neputințele care vin din consumul fără măsură. Dar foarte importantă este angoasa, neliniștea, cum să se asigure?
Acesta este discursul esențial al Mântuitorului Hristos. Omul nu se poate asigura pe sine, oricât de inteligent ar fi, oricât de echilibrat, de econom. Dumnezeu ne dă foarte multe semne. Criza însăși este un astfel de semn. Cine își putea închipui că un sistem financiar atât de evoluat, așa cum se propunea el însuși, poate să aibă o sincopă de asemenea proporții? Cel mai scump lucru acum sunt banii, am înțeles. Eu nu mă pricep, dar așa ni se spune. Cel mai scump lucru la ora actuală sunt banii, deși băncile sunt în jurul nostru, mai multe decât bisericile. Și totuși nu mai sunt bani. Se demonstrează, așadar, eșecul unei ideologii, care era centrată tocmai pe economisire: banca egal economie; banca egal investiție rentabilă; banca, egal asigurare. Pe lângă bănci există și sistemele de asigurări, care sunt tot un fel de bănci, care ne făgăduiesc asigurări, în curând și pentru veșnicie! Am înțeles că sunt unii foarte bogați, care caută bănci să-și asigure veșnicia, dacă cumva între timp se descoperă secretul nemuririi sau al învierii din morți. Această așezare la nivelul mentalității față de lucruri este combătută de Hristos, de Biserică și de credința noastră. Să nu te alipești de această lume și de oferta ei ca de ultimul scop, ca de ultima rațiune, ca de ultimul sens al vieții tale, lucru care poate fi pătruns chiar și cu cea mai simplă minte.
R. Rădulescu: Concluzia pildei, o spune Mântuitorul Hristos, este recomandarea ca omul să se îmbogățească în Dumnezeu. Ce înseamnă să te îmbogățești în Dumnezeu?
Pr. Coman: Este o exprimare un pic greoaie, dar o putem înțelege prin extrapolare. Ce înseamnă să mă îmbogățesc în cineva? Înseamnă să investesc timp, osteneală, dragoste pentru a-l păstra pe cel drag aproape. Noi știm ce înseamnă să investești în relațiile cu oamenii. Aceasta înseamnă să te îmbogățești în oameni, în prieteni. Investiția se va dovedi profitabilă, pentru că de la cei dragi vor veni multă bucurie, mult folos, multă bunătate, multă dragoste. Sunt bogat că am o soție extraordinară, sunt bogat că am niște copii care mă umplu cu ascultarea lor, cu strădania lor, cu rezultatele lor și așa mai departe. Să vorbim în termenii pe care ni-i propune situația actuală: a se îmbogăți cineva în Dumnezeu înseamnă a investi în Dumnezeu. „Investiți în Dumnezeu” ne propune Mântuitorul Hristos. Este cea mai rentabilă și cea mai neriscantă investiție. De altfel, spune Mântuitorul Hristos, nu investiți în lumea aceasta, în bogățiile acestei lumi, pentru că bogățiile acestei lumi ba sunt furate de hoți, ba le rod moliile, ba vine o criză și se alege praful de tot; ci investiți în averea cerească, în Dumnezeu, unde nici hoți, nici molii nu sunt.
Cum poate cineva investi practic în Dumnezeu, spune Hristos, puțin mai jos, în continuarea parabolei: „Vindeți averile voastre și dați milostenie; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuținată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică!” (Luca 12, 33). Milostenia este alternativa „adunării în hambare“, a economisirii pentru tine, a investiției în tine. A face milostenie înseamnă a investi în Dumnezeu. În limba română se mai păstrează cuvântul de mulțumire când primești milostenie: „Bogdaproste!“, care se traduce prin „Dumnezeu primește!“ Vă reamintesc scena judecății finale a lumii, când criteriul ultim va fi măsura în care am fost solidari cu cei în nevoi. Justificarea acestui criteriu este relevantă pentru discuția noastră: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 40). Aceasta este marea investiție. Aceasta este oferta, aceasta este provocarea ultimă, pe care Evanghelia și Mântuitorul Hristos o aduce lumii, iar Biserica prin predica ei și prin chemarea ei o repetă la nesfârșit. Nu vă alipiți de această lume, oricât de frumoasă ar fi ea, pentru că nu este sensul ultim al existenței voastre. Sensul ultim este mult mai mare, oferta este mult mai generoasă și se cheamă Dumnezeu.
Cine a gustat, un pic, din ceea ce înseamnă dragostea, bunătatea cuiva, cine se bucură să vadă fața omenească mai mult decât propria bogăție, cui îi este dragă soția sau soțul, cine a făcut experiența acestei iubiri, să încerce și experiența iubirii de Dumnezeu. Va avea de câștigat!
(din: Pr. Constantin Coman, „Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor”, vol. 2, „Scrieri omiletice, exegetice și apologetice. Tematici variate”, ed. Bizantină, 2010, p. 17-23.)