„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale! Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”
Scrisoare folositoare despre Postul Mare a bătrânului Selafiil Siberianul – uncenicul Sfântului Ierarh Luca al Crimeei
Dacă deznădejdea, care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este și mai vinovată și mai primejdioasă. Prin deznădejde, omul își taie orice putință de îndreptare, iar nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune și păcătuiește cu știință și cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt și duc la pieire veșnică.
Ce este sărbătoarea? Ea este apropierea de noi, de Biserică, a bucuriei date de Dumnezeu. Pe de o parte, întreaga viață a Bisericii este o sărbătoare fără sfârșit; pe de altă parte, ea este pregătirea pentru ultima sărbătoare: împlinirea tuturor lucrurilor, a lumii înseși, în Dumnezeu. Așa înțelegem de ce fiecare sărbătoare, fiecare celebrare a Bisericii este clădită pe o dublă structură de pregătire și împlinire.
Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști. „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, tripesniț).
-M-am tot rugat și tot nu îmi reușește nimic….Parcă nu m-aude Dumnezeu.
– Păi să vedem cum te rogi, în ce condiții te rogi. Pentru că dacă trecem prin lume și inspectăm lumea, și ne umplem de dânsa, de imaginile ei, de propunerile și tentațiile ei, și după aceea ne așezăm la cea mai frumoasă rugăciune care ar putea fi spusă și capul nostru este plin de lume ce rugăciune este aceea… ? (Arhid. Adrian Sorin Mihalache)
Unii nu postesc deloc, alții postesc o săptămână sau câteva zile, iar alții, o săptămână la început și o săptămână la sfârșit. Fiecare își va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai și încurcă în înțelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – și e foarte bine.
Pentru că postul și ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înșine și care merge așa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie.
Părintele Sorin Mihalache explică ce schimbări incredibile pot avea loc în creierul nostru atunci când postim.
Postirea este darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, porunca cea mai veche, care s-a păstrat ca moştenire părintească şi a ajuns până în zilele noastre. Aşadar primiţi-o cu bucurie, cei săraci ca pe tovarăşul vostru, cei care slujiţi ca pe odihna voastră, cei bogaţi ca pe cea care vă salvează de la primejdia îndestulării, şi dă gust tuturor celor pe care defătarea continuă le lipseşte de gust.
A posti înseamnă a vorbi mai puțin, a munci mai atent, a ne iubi cu mai mare grijă, a fi mai atenți la tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Dincolo de a nu mânca și a nu bea, înseamnă a te așeza în liniștea lui Dumnezeu.
În 300 de strofe, intercalate de refrenul «Miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă» – cântecul oricărui suflet care vrea să se pocăiască, Canonul ne pune în fața conștiinței personaje din Vechiul Testament și Noul Testament. Atât pe cele decadente, cât și pe cele pline de har, care au recâștigat, prin pocăință, statutul de fii ai lui Dumnezeu.
„Nu ne-ați vorbit despre reținerea de la mâncăruri”, a observat teologul.
Perioada Postului Mare s-a constituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic întreprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi.
Să-și fi pierdut oare postul în vremea noastră valoarea lui spirituală și puterea lui înnoitoare de suflet? De la început observăm că acest fel de înțelegere are în vedere postul mai ales sub aspectul lui material, exterior: schimbare de regim alimentar, reducerea cantității de hrană.
«Către unii care se încredeau în ei înșiși că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta» (Luca 18, 9)
După părerea Sfinților Părinți, postirea și înfrânarea stau în măsură. Toți cei ce vor să ajungă la virtutea desăvârșită trebuie să mănânce hrana trebuincioasă pentru viața trupului și să se înfrâneze de la poftă. Cel slab cu trupul poate fi deopotrivă în virtute cu cei tari și sănătoși dacă va nimici poftele, de care neputința trupului nu are nevoie, fiindcă și Apostolul spune: și grija de trup să nu o faceți spre pofte (Romani 13, 14).
«Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi» (Ioan 1, 46)