«Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi» (Ioan 1, 46)
Prima duminică din Postul Mare este dedicată unui eveniment care a însemnat biruința credinței celei drepte – Ortodoxia – asupra tuturor ereziilor.
Biserica, în înțelepciunea ei, a rânduit ca în această duminică să reflectăm asupra identității noastre, asupra tradiției noastre și asupra actualității credinței noastre ortodoxe.
Ortodoxia nu este o confesiune creștină printre alte confesiuni. Ea nu are nevoie să fie definită, înțeleasă sau aprofundată în comparație cu celelalte confesiuni creștine.
Credința ortodoxă este singura credință ca mod de viață, ca trăire autentică în Hristos, fidelă cu propriile ei rădăcini. Nu există nicio prăpastie, nicio formă de trădare, niciun cusur în credința ortodoxă. Ea este autentică și fidelă, așa cum ne-a fost descoperită în Sfintele Scripturi și în Tradiția Bisericii noastre.
A fi ortodox înseamnă, cu precădere, un primat al experienței față de teorie, față de idei, față de convingeri.
A fi ortodox înseamnă a ne asuma îndemnul pe care i l-a dat Filip lui Natanael, după ce l-a întâlnit pe Hristos: „vino și vezi!”.
Nu i-a dat niciun fel de explicație suplimentară despre cum arată Hristos, despre cum gândește, câtă forță de convingere, autenticitate sau profunzime este în gândirea Lui. I-a spus simplu, concentrat, să vină să vadă. Dacă vrea să se dumirească că Hristos este Mesia Cel profețit în Scripturile Vechiului Testament, nu rămâne decât să se întâlnească cu El. Din această întâlnire își va da seama Cine este.
Hristos este Adevărul în Persoană – nu o idee. El convinge prin însăși prezența Sa. La fel este credința ortodoxă: un mod de viață, nu teorie.
Preasfinția Sa a argumentat, sprijinindu-se pe afirmațiile mai multor teologi de prestigiu, că Ortodoxia este un mod de viață:
Pavel Florenski ne spune: „Ortodoxia se vădește, nu se dovedește. Iată de ce, pentru oricine dorește să înțeleagă Ortodoxia, nu există decât o singură cale: experiența ortodoxă directă. Se spune că acum, în străinătate, poți învăța să înoți cu ajutorul unor aparate, stând întins, pe dușumea. Tot așa, poți deveni catolic sau protestant cu ajutorul cărților, stând în biroul tău, fără să ai contact cu viața. Dar pentru a deveni ortodox trebuie să te scufunzi dintr-o dată în stihia ortodoxiei, să începi să trăiești ortodox. Altă cale nu există”.
Autorul ne spune că Ortodoxia nu are nevoie de argumente. Nu are nevoie să demonstrăm, în mod artificial si superficial, că este frumoasă. Trebuie să ne asumăm modul de trăire ortodox.
Acest mod îl găsim în trăirea liturgică, participarea la sfintele slujbe și mai cu seamă la Sfânta Liturghie, unde ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos. Nu putem spune că suntem ortodocși neparticipând la slujbele Bisericii.
Ortodoxia vorbește prin ea însăși. Nu este nevoie să căutăm prea multe argumente pentru a dovedi că este autentică. Începând să o trăim, îi simțim autenticitatea și frumusețea. Ne înfruptăm din lumina și căldura pe care o are.
Cuvântul „ortodoxie” vine din limba greacă și înseamnă „dreaptă credință”. Prin extensie, înseamnă și „dreaptă înțelegere”. Nu putem trăi credința în chip drept dacă nu avem o înțelegere dreaptă, nu după interpretările noastre, ci după cum este dezvoltată și explicitată în tradiția Sfinților Părinți.
Mitropolitul Kallistos Ware (convertit de la anglicanism la ortodoxie) ne spune că „Ortodoxia este afirmare, nu negare”. Aceasta nu are nevoie să fie într-o poziție de negare perpetuă a deformărilor de credință. Este suficient să o afirmăm.
Însăși afirmarea credinței ortodoxe atrage după sine, în mod natural, concluzia că celelalte confesiuni creștine s-au depărtat de la propriile rădăcini. Fiecare dintre confesiunile creștine a introdus o inovație care nu mai corespunde fidelității față de Evanghelii și Tradiția Bisericii. Dacă am avea capacitatea să ne înțelegem credința și înțelegând-o, să o împărtășim celor din jur, ar fi suficient.
Părintele Rafail Noica ne spune că „Ortodoxia este firea omului”. Este așa cum Dumnezeu l-a creat pe om: frumos, autentic, plin de harul Lui și ca o icoană a lui Dumnezeu Treimea.
În Cartea Facerii ni se spune: „să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. În limba greacă, cuvântul „chip” se traduce prin „icoană”. Noi suntem creați după „icoana” lui Dumnezeu. Suntem icoanele lui Dumnezeu. Avem chipul lui Dumnezeu în noi înșine.
Nu ne rămâne decât efortul, asceza de a căuta cât mai mult să ne înțelegem credința, să ne înțelegem identitatea de creștini ortodocși. Dacă vom ajunge în punctul acesta, nu ne va mai speria nimic din cele care pot să clatine trăirea noastră ortodoxă – ideologiile lumii de astăzi care sunt în contrast cu Evanghelia.
Dacă suntem înrădăcinați în tradiția ortodoxă, dacă o metabolizăm și devine carnea și sângele nostru, niciun fel de ideologie care se năpustește asupra noastră nu mai constituie un pericol. Nu ne poate clătina credința pentru că aceasta nu este o filozofie. Ideile pot fi răsturnate, în funcție de capacitatea de argumentare a celui cu care intrăm în dialog.
Sfântul Grigorie Palama ne spune că „orice cuvânt poate fi dărmat sau contrazis de un alt cuvânt. Dar cine poate să conteste viața, trăirea, experiența?” Nimeni. Avem în vedere trăirile obiective.
Experiențele pe care le trăim și la care suntem martori nimeni nu poate să le conteste, chiar dacă cineva ar veni să ne spună o nuanță care să diminueze experiența.
Părintele Episcop Ignatie a afirmat că trăirea dreptei credințe presupune participarea la sfintele slujbe și împărtășirea cu Hristos:
Așa ar trebui să trăim Ortodoxia: prin participare la sfintele slujbe, unde Îl descoperim pe Dumnezeu. Să fie frumusețea de care să spunem că ne-am îndrăgostit iremediabil. Nu putem renunța la o asemenea frumusețe pentru că simțim că ne dă autenticitate trăind-o, că ne dă lumină, o stare de comuniune deplină cu Dumnezeu. Astfel ne îndepărtăm de la modul de interpretare sentimental sau pur emoțional al Ortodoxiei.
Din păcate, sunt mulți care spun că vin la biserică și simt o pace extraordinară, dar dacă aceasta nu ne schimbă, ca oameni, și nu ne ajută să ne asumăm o dreaptă înțelegere a vieții noastre duhovnicești, rămâne o simplă emoție. Dacă nu ducem această ambianță a Ortodoxiei acasă sau la locul de muncă, înseamnă că participarea noastră la slujbă nu are aceeași intensitate, rămânem doar cu o simplă amintire.
Experiențele care ne reconfigurează viața sunt cele pe care nu avem cum să le uităm. Nu rămân simple amintiri. Sunt așa de vii în noi ca și cum le-am trăi încă o dată, clocotesc în noi.
Așa ar trebui să devină credința ortodoxă. Un mod de viață.
Ortodoxia nu este o religie. Ortodoxia este Biserica cea adevărată, una sfântă, sobornicească. Este modul de viață – este viața, nu o confesiune între alte confesiuni.
Nici nu ar avea cum să fie o simplă confesiune. Ea are o identitate fidelă cu propriile rădăcini. Nu vom găsi nicio fisură dintre credința primilor creștini și cea a noastră.
Acest lucru îl descoperă, cu uimire și cu bucurie, cei care se convertesc. Ortodoxia este mod de viață.