„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”
Acesta este distihul Duminicii de astăzi, care are o însemnătate excepțională pentru întreaga călătorie a vieții noastre, pentru pocăința de care avem neapărată nevoie înaintea ușii pururi deschise a dragostei Părintelui nostru Ceresc. Milostivirea Sa neajunsă insuflă mult curaj chiar și celor mai mari păcătoși.
O pildă știută, o istorie cunoscută, obișnuită, repetată adeseori, despre care s-au spus multe lucruri frumoase de către mulți, de-a lungul vremii. Iată de ce smeritul vorbitor se vede îngreuiat – și nu puțin – în fața sarcinii de a analiza o temă cunoscută, bine formulată, limpede și cuprinzătoare. Aducem, cu recunoștință, prinos de mulțumită lui Dumnezeu pentru luminatul Evanghelist Luca, care ne-a transmis, într-un chip atât de desăvârșit, această parabolă. Ar fi o greșeală din partea noastră să spunem că pilda este măiestrită și fără cusur, odată ce nici nu putea fi altminteri graiul lui Hristos.
Prilejul acestei parabole îl oferă și de această dată capricioșii, curioșii și viclenii farisei, care se smintiseră, precum spuneau, fiindcă Hristos stătea la masă împreună cu păcătoșii. Nu puteau tolera sub niciun chip o asemenea legătură; nu le dădea voie moralismul și pietismul lor. Hristos stăruia că mai ales pentru cei păcătoși venise – oare nu erau în stare sau nu voiau să o priceapă?
Era, așadar, un părinte care avea doi fii. Unul dintre ei, cel mai mare, părea a fi ascultător, cuminte, binevoitor, de treabă. Cel mic era, cum am zice astăzi, cam răzvrătit, un pic anarhist, destul de modernist, progresist, liberal, vrând să-și trăiască propria-i viață. Și-a cerut partea sa de avere, iar tatăl nu i-a refuzat-o. N-a încercat să-l împiedice; nu-l putea încătușa.
Avea o slăbiciune, dacă se poate spune astfel: nu putea să îngrădească pe nimeni. Liberul arbitru dăruit de Dumnezeu este deplin și desăvârșit. Dumnezeu i-a dăruit făpturii Sale libertate deplină, nemărginită, îngăduindu-i chiar să-L tăgăduiască. Respectul pe care îl acordă libertății și voinței omenești este uimitor. Tatăl din parabolă este Dumnezeu. Fiul cunoștea dragostea părintelui său. Nu era nevoie să și-o dovedească sau să și-o declare din nou.
Iată un părinte care iese din tiparele obișnuite. Care tată din zilele noastre i-ar da mezinului, cu atâta ușurință și larghețe, partea lui de avere? Dar tatălui din parabolă nu-i pasă nici de propria sa autoritate, nici de ce va spune lumea, nici de faptul că își va pierde copilul, sprijinul și ajutorul său. Plecarea lui îl mâhnește, dar nu vrea să-l facă să se răzgândească, deși ar putea.
Uneori ne smintim de această colosală libertate a lui Dumnezeu; am vrea să ne țină cumva mai îngrădiți. Nu vrem să o prețuim și să ne bucurăm de libertate. Fiul cere recunoașterea drepturilor sale. Tatăl se întristează de această plecare; l-a făcut spre a fi împreună de-a pururi. Acela nu vrea și îl părăsește.
Tatăl nu-i ține o predică și, cu atât mai mult, nu-l ceartă. Știe prea bine că are urechi, dar nu aude. Plecarea l-a răscolit adânc, dar dragostea tatălui este plină de noblețe. Dorește să aibă alături fii iubitori, nu sclavi sau robi lipsiți de libertate, înfricoșați, timorați. Îl lasă să-și folosească abuziv libertatea. Aceasta este o joacă extrem de primejdioasă.
Entuziasmul, ușurătatea, căutarea necunoscutului, satisfacerea poftelor și a fanteziilor îl fac să nici nu se gândească la marea dragoste a tatălui său. Se grăbește nepăsător să plece departe, unde să nu-l stingherească privirea iubitoare a părintelui său. Se desparte de tată, dar tatăl niciodată nu se desparte de el. Îl însoțește cu dragostea sa discretă, care respectă libertatea fiului.
Tatăl nu voiește ca fiii lui să-i slujească silit, de corvoadă. Tânărul a părăsit căldura căminului său, liniștea, siguranța, tihna și bucuria casei părintești.
S-a dus în străinătate, departe, în necunoscut. A lăsat odihna adevărată și a purces către distracția aventuroasă. A părăsit casa bogată și a sfârșit în bordeie, pribeag, murdar, stricat, fărădelege, netrebnic și lipsit de bucurie. A respins milostivirea părintească și a întâlnit cruzimea drăcească. S-a lepădat de Dumnezeu-Părintele și s-a înhăitat cu diavolul, vrăjmașul.
Și-a irosit averea și a rămas sărac, singur, fără prieteni, părăsit, înfricoșat, zbuciumat, lipsit de orice rază de lumină, deziluzionat. Într-o astfel de stare fiind, s-a abătut pe deasupra și o mare foamete asupra acelei țări în care se afla. El însuși suferea de foame. A fost nevoit să se facă porcar și să-și înșele foamea cu hrana porcilor. Roșcovele, după cum știți, sunt la început dulci la gust, dar iuți pe urmă, la fel ca și păcatul. Prin păcat, tânărul cel nechibzuit a pierdut harul și a trebuit să pătimească. Fără Dumnezeu, omul flămânzește, însetează și suferă de singurătate. O foame și o sete nepotolită, o cumplită singurătate. Fără tată, fără frate, fără prieteni, în mizerie, fără hrană, sprijin și rost. Rușinat, mâhnit, însingurat, pierdut, înfometat, însetat, cufundat în noroi și deznădăjduit. Vrednic de plâns, vrednic de milă pentru halul în care ajunsese. Goana după plăcere a atras după sine o durere de nesuferit.
Iată roadele desfrânării, ale vieții trăite departe de Dumnezeu, lipsite de mântuirea pe care singur Acesta o dăruiește.
Desigur, desfrânarea, în tâlcuirea și învățătura Sfinților Părinți, are multe forme și dimensiuni. Desfrânat este nu numai tânărul care curvește, ci și acela care risipește avuția pe care a primit-o de la Dumnezeu, talanții și darurile sale, spre propria-i plăcere, trai bun, iubire de sine și vanitate. Cu toții suntem, cu alte cuvinte, într-o măsură oarecare, niște desfrânați mai mici sau mai mari. Am părăsit casa bogată a Părintelui nostru și locuim în colibe și barăci, pribegi, fugari, haini, într-o mare foame și sete și într-o goliciune duhovnicească.
Tânărul risipitor căuta fericirea și a aflat nefericirea. Se credea liber cu desăvârșire și a ajuns rob patimilor sale, prizonier în lanțuri, naufragiat pe marea necazurilor. În mijlocul nefericirii a trăit lipsa iubirii adevărate, a milei părintești și întreaga dramă, tragismul singurătății amare. Predicatorii de astăzi condamnă, îndeobște, și deplâng răzvrătirea fiului risipitor. Noi însă nu le vom călca pe urme. Credem că este destul ceea ce am spus deja în această privință.
Ne vom îndrepta atenția în altă parte și nădăjduiesc că nu mă veți înțelege greșit și îmi veți ierta sinceritatea. Tânărul din parabolă a plecat de acasă și nu-l putem îndreptăți. În căminul său era liniște, siguranță, îngăduință, îndestulare, dragoste, bună înțelegere, tandrețe. Dar tinerii care pleacă de acasă în zilele noastre nu întotdeauna părăsesc niște limanuri de liniște și adăpost, ci mări învolburate, cu permanente certuri conjugale, nemulțumiri, gelozii, suspiciuni, injurii și absența adevăratei iubiri.
Mai mult decât simpla hrană, copilul caută afecțiunea. Studiile arată că, într-o mare măsură, criminalitatea juvenilă provine din lipsa dragostei parentale și din destrămarea familiilor. Trăirile din copilărie îl însoțesc pe om întreaga viață. Cea mai mare bucurie a copilului este armonia, pacea și dragostea părinților săi, de la care își ia și modelele. Cu toate acestea, din păcate, în familie lipsește pacea, iar bucuria nu este una statornică și adevărată. Nervozitatea și stresul citadin au pătruns și în familii.
Părinții nu mai sunt dascăli smeriți, răbdători, îngăduitori și joviali, oameni de rugăciune. Vor să-și impună părerea cu forța; nu poartă un dialog, ci un monolog plicticos, cu nesfârșite observații, apostrofări, directive, reproșuri și amenințări. Lipsa sincerității, a discreției, răceala și tot acest comportament nesăbuit creează o atmosferă familială încărcată. Din păcate, și familia elenă contemporană este afectată de monotonie și plictis, de neîncredere și mohoreală.
Vi se pare că sunt exagerat? Dar vin la Sfântul Munte tineri care mi se plâng. Vin soți cu ochii în lacrimi, spunând că nu mai suportă limba soției, care mai face, pe deasupra, și pe credincioasa. Ne plângem de tineretul nostru grec cu vorbe la îndemână. Se plâng părinții ai căror copii lipsesc mult de acasă, care întârzie să se întoarcă seara. Nu s-au aplecat asupra lor înșiși, să vadă dacă nu cumva greșesc și ei, măcar puțin. Știți, nu mă mai cheamă să vorbesc la școlile părinților, din cauză că le țin partea copiilor prea mult… Nu spun că nu greșesc și copiii, dar cred că trebuie să fim mai aspri și exigenți față de cei mari, față de părinți.
De ce vor tinerii atât de adesea să plece de acasă? Nu cumva s-ar putea vorbi și de părinți risipitori? Nu cumva nepăsarea tatălui și pandaliile mamei au fost cele care i-au îndepărtat pe tineri? Nu cumva îi urmărea privirea mereu severă a unui tată dominator? Să ne punem aceste întrebări cu frică de Dumnezeu și să ne dăm răspunsul cu toată sinceritatea cu putință.
Această perioadă de început a Triodului este plină de un sens adânc și de un mesaj deosebit de important, excepțional prin semnificație. Rostul ei este de a-l conduce pe credincios către reculegere și pocăință. Dar iată că, acum, această perioadă umilincioasă și sfântă a ajuns o țară îndepărtată, pustie de har, care caută bucuria în plăcerea vremelnică, în distracție și amăgire, în deghizarea cu măști și petreceri de noapte, în risipă și dezmăț.
Risipitorul ajuns păstor de porci ne transmite o lecție fără cuvinte, arătându-ne în ce stare de plâns a ajuns. Iată consecințele răzvrătirii, ale fugii, ale pribegiei, ale unei vieți lipsite de opreliști și îngrădiri.
În mijlocul mlaștinii, al mocirlei, al acelei umilințe cumplite, duce dorul căldurii căminului său familial. Își aduce aminte mai ales de tatăl său iubitor. „Venindu-și în sine” – reamintirea nevinovăției îl face să-și vină în sine, așa cum păcatul îl făcea să trăiască în afara sa. Se dezmeticește, se trezește din letargie; aducerea-aminte îi vine în ajutor.
Harul lui Dumnezeu nu-l părăsește niciodată cu desăvârșire pe om. Hotărăște să se întoarcă acolo de unde a plecat. Nu era făcut pentru cele atât de josnice. Amintirea dragostei părintești îl face să se întoarcă. Decât ticăloșia în care trăiește, mai preferabilă este o viață de slugă în căminul părintesc. Această dragoste nemăsurată a tatălui l-a însoțit totdeauna, fără să o uite vreodată și fără a-l fi dezamăgit. Era absolut sigur și încredințat de dragostea tatălui său. Aceasta l-a salvat.
L-au salvat, de asemenea, neșovăiala și neamânarea. Gândul mântuitor s-a preschimbat neîntârziat în faptă. N-a stat să-și pregătească bagaje. S-a înapoiat gol, sărac, murdar, dar plin de căință. Lucrul acesta este și cel mai important. Pocăința îi este pusă în lumină de hotărârea neîntârziată și de scurtele cuvinte pe care și le-a pregătit, fără niciun fel de analize, detalii sau justificări. Cuvinte puține, sincere, neprefăcute, adevărate, pornite din inimă. O bună spovedanie nu are nevoie de palavre. Este de ajuns un sincer „am păcătuit”.
Hotărăște să se întoarcă nu ca un fiu, ci ca argat. Plecare păguboasă, dar fericită întoarcere! Întoarcerea cere smerenie, iar smerenia naște pocăință. Fiul risipitor știe prea bine unde se întoarce. Nu se îndoiește câtuși de puțin de milostivirea și îndelunga-răbdare a tatălui său. Își pune nădejdea în dragostea lui și nu greșește. Crede că îl va ierta și nu se înșală. Ia drumul întoarcerii cu pas hotărât și cu ochii în lacrimi de căință. Lacrimile îl răcoresc, îl curăță, îl înfrumusețează. La întoarcere întâmpină o priveliște cu totul neașteptată și minunată. Îl zărește de departe pe tatăl său, așteptându-l în prag. De unde știa tatăl că se va întoarce tocmai în ceasul acela, ca să-l aștepte? Dar chiar din clipa plecării îl aștepta; atât de mare era dragostea lui. Referitor la această pericopă, Sfinții Părinți spun că, dacă din întreaga Evanghelie ea singură ne-ar rămâne, ar fi de ajuns pentru mântuirea omului.
În realitate, pilda n-ar trebui să se cheme a fiului risipitor, ci a tatălui milostiv. Din depărtări, pocăința l-a adus pe risipitor aproape. Tatăl îi iese întru întâmpinare. Nu-l așteaptă cu mâinile încrucișate, țepăn, sever, mustrător. Se îndreaptă spre el. Voiește să mai scurteze, cât de puțin, ultima distanță, își deschide brațele, îl îmbrățișează fără să stea pe gânduri, fără niciun reproș și nu numai că îl îmbrățișează, dar „îi cade pe grumaz” și îl sărută. Nu-l căinează cu compasiune, nu-l pune într-o postură dificilă, nu-i amintește de greșeala sa, nu-i arată în ce hal a ajuns, nu-i vorbește despre decăderea sa. Această noblețe plină de mărinimie a tatălui este neasemuită, neajunsă, copleșitoare, unică și uimitoare.
Fiul a fost mișcat de primirea neașteptată. Știa că tatăl său îl iubește, dar nu pricepuse și că îl adoră. Cu glas tremurător, cutremurat de torentul iubirii dumnezeiești, se străduiește să rostească sărăcăcioasele cuvinte pe care și le-a pregătit: „Tată, dacă mai pot și îmi dai voie să te mai numesc așa, am păcătuit, iartă-mă, am săvârșit o mare greșeală cu adevărat, nu mă mai pot numi fiul tău, fă-mă slujitor al tău. Eu însumi mă condamn, mă dezmoștenesc, sunt un nevrednic, un depravat, am iubit patimile păcătoase, am lepădat virtuțile, am disprețuit avuția…”
Tatăl a ascultat bine mărturisirea pocăinței curate a fiului său, iar Îndelung-răbdătorul, Mult-milostivul, Mult-milosârdul, Iubitorul de oameni și Iubitorul de fii s-a bucurat cu bucurie mare și le-a poruncit slugilor să-l spele, să-l curățească, să-l împodobească și să se facă praznic în cinstea întoarcerii lui, căci „mort era și a înviat” cel pierdut în amara aventură a înstrăinării. „Este puterea filiației și a paternității. Acela era fiu și pusese la început cuvântul «tată» (atât când a plecat, cât și când s-a întors). Iar el era părinte, n-a vrut să-și înjosească fiul, chiar dacă exista primejdia pierzaniei, a însăși morții copilului său. I-a dat educația primejdioasă și mântuitoare a libertății, acoperindu-l pururea cu dragostea sa nemărginită. Și dragostea părintească a învins moartea. Și iată, s-a încins acea bucurie, praznicul la care se jertfește vițelul îngrășat. Sfinții Părinți spun că acest vițel este Fiul lui Dumnezeu, iar praznicul Dumnezeiasca Liturghie, adunarea și viața Bisericii” (Arhimandritul Vasile Iviritul).
Pentru orice risipitor există pocăință și mântuire. Tatăl Ceresc așteaptă pururea. Nu obosește să aștepte. Dăruiește destule prilejuri pentru această întoarcere mântuitoare. Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștință. Dar numai asta nu este de ajuns. Este nevoie ca fiecare om, la rândul său, să vrea să se mântuiască și să facă ceva pentru asta, să o arate într-un anume fel. Nu este niciun păcat, oricât de mare, pe care Dumnezeu să nu-l ierte; altfel diavolul s-ar dovedi mai puternic și planul mântuirii s-ar zădărnici. Cei care nu se vor mântui sunt cei ce, cu îndărătnicie și nepocăință, refuză să se mântuiască. Păcatul nepocăinței constituie, de altfel, și hula cumplită împotriva Duhului Sfânt. Drept aceea, niciun păcătos să nu deznădăjduiască vreodată.
Fiul risipitor ne cheamă la întoarcere. Fapta sa este cea mai pilduitoare predică. Risipitorul pocăit intră la masa de praznic a familiei curat, luminos, plin de bucurie. Pentru pocăința pe care a arătat-o, tatăl l-a repus pe deplin în drepturile sale. În acest sens vorbim despre un sfânt risipitor. De ce? Fiindcă a avut o mare smerenie și o pocăință adevărată și astfel s-a mântuit.
În momentul întoarcerii fiului risipitor, fratele său mai mare, care lucra la țarină, nu era acasă. Întorcându-se și el istovit, observă o neașteptată schimbare și întreabă pe o slugă măruntă ce se petrece. Acela, la rândul său, îi istorisește totul cu de-amănuntul. Cel mai firesc ar fi fost să se bucure și să alerge să-l îmbrățișeze, să ospăteze împreună și să se veselească de întoarcerea neașteptată și de o atât de mare binecuvântare. El însă, din contră, face o față posomorâtă. Dreptul se mânie, fiul cel cumsecade se face foc și pară, fratele este gelos, cel socotit că urăște plăcerile se mâhnește, este biruit de rău. Atât de mare îi era mânia, că nici n-a vrut să intre în casă.
Tatăl se înștiințează de starea fiului său mai mare și iese să-l întâmpine pe drept, la fel cum îi ieșise înainte și risipitorului, străduindu-se cu toată dragostea și înțelegerea să-l înduplece să intre și să ia parte la bucuria familiei pentru întoarcerea oii pierdute, a fratelui său. Nu reușește însă să-l convingă. Patima a pus stăpânire pe fiul mai mare și nu vrea sub niciun chip să intre și să se veselească laolaltă cu ceilalți. Persistă cu încăpățânare în refuzul său nejustificat. Devine de neînțeles. Își spune cu durere obida. Devine revendicativ, cârcotaș, străin de dragostea frățească, gelos, pizmaș, împietrit la inimă, insolent, lipsit de respect. Nu cedează la rugămințile tatălui său. Se simte trădat, nedreptățit, ofensat, rănit. Pilda se încheie fără să ne spună dacă fiul mai mare a intrat până la urmă în casă. Pesemne că nu. Dacă ar fi intrat, ni s-ar fi spus, fără îndoială.
Tragică realitate! Copilul cel bun, ascultător, cuminte și liniștit al familiei se vădește îndărătnic, gelos, ipocrit, înverșunat și urâtor de frate. Ascundea o patimă, se juca de-a v-ați ascunselea, purta o mască, avea autosuficiență, încredere în sine, pretenții. Nu avea smerenie și nici dragoste. Era, lucru înfricoșător, lipsit de pocăință. Era mai desfrânat decât fiul desfrânat. În ultimă instanță, el este risipitorul. Vădește ceva din mentalitatea fariseului din parabola anterioară. Fariseii se sminteau de atitudinea lui Hristos față de păcătoși. Îi deranja și nu-și ascundeau deloc împotrivirea.
Fiul mai mare, iubiți frați, este o figură extrem de tragică. Luați aminte, vă rog. Cere răsplată pentru munca sa. Se laudă cu statura sa morală și se simte incomparabil mai bun decât fratele său. Nu este dispus câtuși de puțin să ia parte la bucuria tatălui pentru întoarcerea fiului pierdut. Purtarea fratelui mai mare este de neconceput, neomenoasă și îi trădează marea goliciune lăuntrică, dezechilibrul sufletesc, imaturitatea duhovnicească, împietrirea inimii. Iubirea tatălui n-a avut asupra sa nicio înrâurire. N-a ucenicit la dragostea tatălui său. Evenimentele l-au luat prin surprindere, l-au demascat, l-au arătat gol de orice virtute.
Este un lucru obișnuit ca cei imorali să peroreze despre moralitate și cei evlavioși la arătare despre păzirea riguroasă a tradițiilor. Cei ce se îndreptățesc pe ei înșiși voiesc un Dumnezeu Care să-i pedepsească pe păcătoși și să le încununeze lor izbânzile. Dumnezeu însă încununează pocăința și iubește nemăsurat smerenia. În ultimă instanță, avem doi fii risipitori. Primul, cel mai tânăr, se pocăiește și se întoarce acasă cu lacrimi. Al doilea, în chip neașteptat, se dovedește a fi risipitor fără să fi plecat deloc de acasă. Risipește în propria-i ogradă, în cugetul său, face din inima sa peșteră de tâlhari. Tocmai cel de-al doilea nu intră în casă deloc. Păcat! Singur s-a nedreptățit, singur s-a osândit, s-a izolat, s-a înecat în propriile-i gânduri întunecate.
Deasupra celor doi fii este tatăl iubitor. Întreaga sa înfățișare este nespus de mișcătoare și provoacă străpungere. Respectă libertatea amândurora. Nu oropsește pe nimeni. Nu insistă. Nu strigă. Nu amenință. Așteaptă cu nădejde. Aleargă primul să-l îmbrățișeze pe cel care se întoarce cu pocăință. Bucuria sa este nemăsurată, după cum nemăsurată îi este și întristarea pentru îndărătnicia fiului său mai mare. Fie ca această icoană a dragostei desăvârșite a Părintelui nostru Ceresc să ne rămână neștearsă din suflet. Ea ne va fi salutară în căderile noastre. Tatăl Care ne așteaptă totdeauna cu brațele deschise ne va chema la marile, mântuitoarele hotărâri ale întoarcerii. Această icoană neasemuită insuflă tărie și curaj multora dintre cei amăgiți de păcat. Imaginea unui Dumnezeu sever, mânios, clocotitor, răzbunător nu este ortodoxă.
Pocăința dăruiește nu doar iertare de păcate, ci și comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu, părtășia la bucuria Împărăției Cerești încă din viața aceasta, prin Taina Dumnezeieștii Euharistii. Calitatea, măsura, valoarea și autenticitatea dragostei noastre de Dumnezeu atârnă de dragostea noastră deplină și jertfelnică față de oameni, de frați. Fiul cel mare din parabolă este un pur, desăvârșit și detestabil fariseu. Pretinde ca Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoși și să-l îndreptățească pe el. Sfântul risipitor se aseamănă cu vameșul cuvios din parabola anterioară – transfigurați prin pocăință, smeriți, liniștiți, așezați, înlăcrimați, tăcuți, sinceri amândoi. Îi îndrăgim fiindcă le semănăm. Ne spun că avem un Tată iubitor de oameni, Care nu Se mânie pe noi și mereu ne așteaptă, dându-ne atâtea și atâtea ocazii. Lacrimile de pocăință sunt dulci și plăcute, în timp ce ale geloziei sunt amare și lipsite de bucurie. Putem să plângem în odaia noastră, dar noi ne lenevim, nu vrem. Lacrimile ne înmoaie inima împietrită. Ne dau veselie și fierbințeală la rugăciune. Lacrimile mântuiesc, ne spală, ne înnoiesc Botezul, ne curăță în profunzime. Nu lacrimile sentimentale, bolnăvicioase, ale unui egoism șifonat, ci lacrimile line, fierbinți, pornite din inimă, potrivit Părinților niptici. Și vameșul, și fiul risipitor au vărsat lacrimi, în timp ce fariseul și fiul mai mare n-au avut niciuna. De ce? Din cauză că aveau egoism. Egoismul nu te lasă să verși lacrimi. „Nu este nevoie”, îți spune, „nu trebuie, nu este un lucru bărbătesc”. Dar Duhul Sfânt dăruiește lacrimi adevărate celui ce se roagă cu smerenie.
Fiul cel mare avea și părțile lui bune. Cu toate acestea, n-avea dragoste. Această lipsă fundamentală îi răpea și câștigul pe care l-ar fi putut avea din faptele lui bune. Un om al lui Dumnezeu nu poate fi lipsit de dragoste. Fără dragoste, credința și viața curată nu sunt de ajuns. Lipsa dragostei l-a împiedicat pe fiul mai mare să se bucure că fratele său cel mort a înviat și cel pierdut s-a aflat. Se întoarce chiar împotriva tatălui său. Îl socotește nedrept, nesocotit, exagerat, mână spartă și părtinitor. Dorește să-l aibă la cheremul lui pe tatăl său. Nu vrea să fie condus, ci el să conducă. Nici nu-i trece prin minte măcar că el însuși are nevoie de pocăință, că are nevoie de dragoste, căci, dacă Dumnezeu S-ar purta aspru cu el, atunci s-ar prăbuși cu totul.
Nefericitul fiu mai mare uită că tatăl său este cu adevărat dragoste, dragostea în sine, bunătatea în sine, și că dreptatea lui este diferită de cea a oamenilor. Nu a priceput, atâția ani, ce fel de tată are. Se întâmplă câteodată, iubiți frați, să trăim ani de zile în Biserică și să nu avem habar despre ce anume este vorba. Să rămânem la formele și tiparele exterioare și nici măcar să nu bănuim adâncul, esența. Se prea poate ca nici noi să nu fi simțit încă, în adâncul inimii noastre, ai Cărui Tată suntem și să rămânem niște creștini de suprafață, văicăreți, neatenți, scolastici și pe de-a-ntregul tipicari.
Ar fi prea îndrăzneț din partea mea să întreb: Oare noi de partea căruia dintre cei doi fii ne găsim? A celui mai tânăr sau a celui mai mare? Să ne cercetăm cu tot curajul și cu seriozitate pe noi înșine. Să nu ne grăbim să răspundem. Să nu vă închipuiți că răspunsul este ușor. Uneori ne aflăm de o parte, alteori de cealaltă. O dată îl personificăm sau îl reprezentăm pe unul, altă dată pe celălalt. De aceea, este nevoie de luare-aminte și de rugăciune, ca Dumnezeu să ne lumineze să discernem care este starea noastră duhovnicească. Avem nevoie de luminare pentru a vedea cu limpezime cine suntem cu adevărat. Sfântul Grigorie Palama, predicatorul înflăcărat al Harului și al Luminii nezidite, se ruga neîncetat: „Doamne, luminează-mi întunericul!”. Este nevoie de o atitudine conștientă, autocunoaștere, stăpânire de sine și curaj ca să ne privim în față pe noi înșine și să înfruntăm această imagine fără a ne înfricoșa. Vom îndura priveliștea goliciunii noastre duhovnicești sau o vom lua la sănătoasa, lansându-ne într-o activitate oarecare, fie ea și bună, ca să ne amăgim pe noi înșine că, vezi Doamne, facem ceva și avem de oferit ceva? Suntem pregătiți să înfruntăm vacuitatea și sărăcia noastră lăuntrică, pe care ne-am acoperit-o cu câteva zorzoane de cunoștințe și bune purtări, cu care reușim uneori să-i inducem în eroare pe oameni? Înfruntarea propriului „eu” cere bărbăție. Dacă fiul cel mic ar fi făcut acest lucru mai devreme, n-ar fi fost dus în acea țară îndepărtată a foametei și a roșcovelor. Dacă cel mare s-ar fi cercetat pe sine la vreme și într-un chip autentic, ar fi descoperit înlăuntrul său rădăcinile patimilor care l-au făcut să rămână străin de Mirele Hristos…
Vremurile pe care le trăim nu ne ajută nici ele, de altfel. Ne provoacă la o continuă întoarcere spre cele din afară și nu la o interiorizare, autocontrol și introspecție sănătoase. Astfel, omul din zilele noastre, chiar dacă nu risipește în afară, risipește lăuntric, îndreptățindu-se și îndumnezeindu-se pe sine, pătimind de individualism și însingurare. Este tragic ca cineva, în Biserică fiind, să trăiască de fapt în afara ei, ca și fiul mai mare, fără a lua parte la minunatul ospăț al credinței.
Dumnezeu-Părintele suferă, rabdă, nădăjduiește, așteaptă, oferă prilejuri multe și dese. Nu-Și ceartă copiii, nu Se mânie pe ei, nu-i alungă, le vorbește cu bunăvoință, îi înțelege, Se poartă față de ei ireproșabil. Atitudinea Sa ne provoacă zdrobire. Dragostea Sa ne răscolește în chip învietor. Având un asemenea Tată, nu suntem îndreptățiți să zăbovim departe de casă, în afara ei. Suntem chemați la o neîntârziată întoarcere acasă, în noi înșine.
Cu toții să adoptăm atitudinea cuvenită și trebuitoare. Tații, capii de familie, părinții, dascălii să fie îngăduitori cu copiii, să le impulsioneze râvna, să-i învețe prin exemplul luminos al propriei lor vieți să rabde, să nădăjduiască, să se roage. La fel și părinții duhovnicești, păstorii, să nu pună poveri de nepurtat, să nu spună ceea ce ei înșiși nu fac, ca să nu fie mustrați de înseși cuvintele lor, să nu se supere când nu sunt ascultați, ci să sporească atunci și mai mult rugăciunea, care este făcătoare de minuni.
Este o mare durere pentru un educator când copiii nu ascultă, nu se supun, calcă pe de lături ori devin mai răi. Este nevoie de multă răbdare, pentru că pot să se întoarcă, să se căiască și chiar să ajungă mai buni decât cei socotiți a fi buni. Nu vrem să spunem prin asta că tatăl sau mama ar trebui să rămână fără grijă, orice s-ar întâmpla, în privința copiilor lor. Desigur, nu este cazul ca părinții să le arate în permanență toată îngăduința, să le facă concesii, să-i aprobe, să-i îndreptățească și să-i considere pe copiii lor cei mai deștepți și mai buni. Este nevoie și de o severitate cu dreaptă socoteală, pornită din dragoste.
Prin urmare, nici nepăsarea nu e bună, nici indulgența dusă la extrem, dar nici severitatea dură și intransigentă din partea celor mari față de cei mici. Cu frica, teroarea și amenințarea nu vom obține roade atât de strălucite. Impulsionându-le copiilor râvna și lăudându-le cu măsură reușitele este mai bine. Să-i lăsăm să-și spună părerile, să aibă anumite inițiative, să deschidem cu ei un dialog. De asemenea, să nu credem că ceea ce avem mereu aproape este neapărat și un model excelent. Fiul mai mare era aproape, era și muncitor, și ascultător, dar s-a vădit până la urmă lipsit de smerenie și pocăință, îndărătnic, revendicativ, gelos, străin de dragostea frățească. Nu este bun cineva numai pentru că ne face pe plac și astfel ne satisface egoismul…
Unii sunt îngăduitori doar ca să fie îngăduitori și să le fie lor bine, iar alții sunt aspri ca să fie aspri, și iarăși să le fie bine. Nu le pasă atât de binele celuilalt, nu se tem de Dumnezeu, țin cont doar de iubita lor persoană. Există o blândețe aspră și există o asprime îngăduitoare. Și într-un sens, și în celălalt, aceasta nu trebuie să satisfacă placul oamenilor, ci să vină din dragoste de Dumnezeu și de semeni. Avem multă nevoie de o severitate iubitoare, mulți dintre noi.
În cele din urmă, un desfrânat se pocăiește și devine sfânt și se face praznic pe pământ și în cer și bucurie pentru întreaga Biserică. La fel, un drept fățărnicește sfințenia, se umple de o falsă sfințenie, își închipuie că este ceva și are pretenții la recunoaștere și respect – și tocmai el este risipitorul, nepocăitul, care nu ia parte la bucuria celorlalți și suferă amarnic în singurătatea egotismului său.
Tatăl, Părintele nostru, Făcătorul și Dumnezeul nostru, ne miluiește și ne arată îndurare, ne iubește și ne prea-iubește, ne înțelepțește și ne mântuiește. Din risipitori face sfinți, pe fățarnici îi rabdă și îi ajută, rugându-i implorator să se îndrepte, fără a-i sili vreodată, ca astfel să se pocăiască și să se mântuiască.
Nu-i condamnați cu ușurință pe risipitori. Nu vă grăbiți să recunoașteți lesne sfinți; sfinții cei mincinoși înșală și se prăbușesc. Avem nevoie mai ales de pocăință, de pocăință curată, ca să avem sfințenie adevărată. Brațele părintești îi așteaptă de-a pururi deschise pe toți cei ce s-au pocăit, ca să-i îmbrățișeze, să-i îmbrace în haină luminoasă, să-i încalțe cu încălțăminte de trainică pace, să le pună în deget inelul de mult preț, să-i trimită în lume să vestească măreția dragostei dumnezeiești. Cuviosul vameș și sfântul risipitor asta fac. Vorbesc prin fapte despre pocăința adevărată, despre sfințenia de viață purtătoare. Să le călcăm pe urme, să le imităm exemplul, ca să trăim Raiul de pe-acum…
din: Monahul Moise Aghioritul, „Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenița, 2016