Unii oameni au mari dificultăți la spovedanie. Nu știu ce să spună și cum să o spună. Mi se pare că aceștia nu dau importanță curăției inimii. Cine ar putea vreodată susține că gândurile lui, cugetele și mișcările inimii lui au fost întotdeauna ireproșabile și curate? Că inima lui nu s-a întunecat plecându-se spre gânduri spurcate, necurate sau deșarte?
Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort.
Durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Rai. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţii de care dispunea, a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa.
Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.
Dragostea față de semeni nu se exprimă doar prin gânduri bune, ci și prin rugăciune. Rugăciunea este cea care leagă cu puternice legături, care durează punți, care împrietenește, întărește, mângâie, tămăduiește și ajută. Ea este expresia celei mai desăvârșite – dacă putem spune așa – și celei mai dezinteresate iubiri. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Nu te lăsa învins, ci mai bine tu însuți să învingi ura prin dragoste! Și așa să biruiești: rugându-te pentru fratele tău Domnului, cu deplină sinceritate!”.
Prin dragostea celorlalți ajungem și la dragostea lui Dumnezeu și bătăile inimii noastre se vor uni cu cele ale lui Dumnezeu. Tot ceea ce iubește Acela voi iubi și eu. Tot ce voiește Acela voi vrea și eu. Atunci toate vor deveni ușoare și frumoase. Altfel vom spune minciuni. Vom crede într-un Dumnezeu pe Care nu-L vom iubi și vom trăi cu apropiații noștri cu prefăcătorie, conflictual, bănuitori și temători și nu frățește și cu dragoste.
În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.
Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească.
Prin dragostea celorlalți ajungem și la dragostea lui Dumnezeu și bătăile inimii noastre se vor uni cu cele ale lui Dumnezeu. Tot ceea ce iubește Acela voi iubi și eu. Tot ce voiește Acela voi vrea și eu. Atunci toate vor deveni ușoare și frumoase. Altfel vom spune minciuni.
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Discernământul separă ceea ce este drept, alege ceea ce este folositor, judecă ceea ce este mai bun, evită extremele, merge pe calea de mijloc. Caută rezolvarea cuvenită, răspunsul cel mai bun la o întrebare pusă. Discernământul este absolut obligatoriu pentru toți, mai ales pentru cei care învață, care povățuiesc și sfătuiesc.
Din săraca mea experiență, am realizat că omul, cu cât mai mult se smerește, cu atât mai mult se ajută pe sine și progresează în viața duhovnicească. «Dumnezeu celor smeriți le dă har». Acolo unde nu există smerenie, predomină dezbinarea, duhul contrazicerii, gândurile ascunse, patimile, încăpățânarea, adică toate acele lucruri care ne îngreunează viața monahală și ne-o fac mai neagră decât însăși rasa pe care o purtăm. Deși par lucruri mărunte, acestea au o mare importanță. Este vorba, desigur, despre acel egoism, despre acea mândrie din noi, care, asemenea unei carii, mănâncă trupul frumoasei vieți monahale.
Mulți oameni, chiar dintre credincioșii care se spovedesc frecvent, nu abordează corect taină de-minuni-făcătoare și tămăduitoare a pocăinței, și în cele din urmă rămân netămăduiți. Fiecare păcat este o mică răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu: se desparte de Acesta, se îndepărtează, părăsește Harul Bisericii, se înstrăinează și în final piere. Păcatul îl duce la autodistrugere, îl însingurează și îl strâmtorează pe om. Pocăința, așa cum am arătat, este un act reparator, care restaurează și readuce la frumusețea de odinioară.
Copilul nu vrea doar bani, ci și mângâiere, nu vrea doar haine, încălțăminte și ciocolate, ci și cuvinte dulci, să se întărească, să se consolideze, să se mângâie, pentru ca inimioara lui să se bucure.
Omul mic, stricăcios și pământesc, în lupta sa personală și responsabilă pentru dobândirea sfințeniei, se înduhovnicește și intră în tainele necunoscute ale Duhului. Duhul Sfânt pe care l-a primit la început omul prin dumnezeieștile taine ale botezului și mirungerii Îl redobândește prin viața lui sfântă, sfințirea și sfințenia.
In cele din urmă, multele înlesniri au îngreuiat viaţa şi aşa cum am mai afirmat, comoditatea exagerată a adus monotonie. Se vorbeşte adesea de „calitatea vieţii”, „ridicarea nivelului de trai”, „creşterea veniturilor pe cap de locuitor”, dar nu şi despre bagatelizarea valorilor duhovniceşti, respingerea instituţiilor sfinte, lepădarea adevărurilor dătătoare de viaţă. Oamenii sensibili, timizi, cinstiţi, generoşi nu au loc într-o lume egocentrică, aspră, plină de îngâmfare, de antagonisme şi dominare. Insă absenţa bucuriei din viaţa multora va determina un interes pentru întrebarea: „Unde ne îndreptăm?”