Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
Prin dragostea celorlalți ajungem și la dragostea lui Dumnezeu și bătăile inimii noastre se vor uni cu cele ale lui Dumnezeu. Tot ceea ce iubește Acela voi iubi și eu. Tot ce voiește Acela voi vrea și eu. Atunci toate vor deveni ușoare și frumoase. Altfel vom spune minciuni. Vom crede într-un Dumnezeu pe Care nu-L vom iubi și vom trăi cu apropiații noștri cu prefăcătorie, conflictual, bănuitori și temători și nu frățește și cu dragoste.
În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.
Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească.
Prin dragostea celorlalți ajungem și la dragostea lui Dumnezeu și bătăile inimii noastre se vor uni cu cele ale lui Dumnezeu. Tot ceea ce iubește Acela voi iubi și eu. Tot ce voiește Acela voi vrea și eu. Atunci toate vor deveni ușoare și frumoase. Altfel vom spune minciuni.
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Discernământul separă ceea ce este drept, alege ceea ce este folositor, judecă ceea ce este mai bun, evită extremele, merge pe calea de mijloc. Caută rezolvarea cuvenită, răspunsul cel mai bun la o întrebare pusă. Discernământul este absolut obligatoriu pentru toți, mai ales pentru cei care învață, care povățuiesc și sfătuiesc.
Din săraca mea experiență, am realizat că omul, cu cât mai mult se smerește, cu atât mai mult se ajută pe sine și progresează în viața duhovnicească. «Dumnezeu celor smeriți le dă har». Acolo unde nu există smerenie, predomină dezbinarea, duhul contrazicerii, gândurile ascunse, patimile, încăpățânarea, adică toate acele lucruri care ne îngreunează viața monahală și ne-o fac mai neagră decât însăși rasa pe care o purtăm. Deși par lucruri mărunte, acestea au o mare importanță. Este vorba, desigur, despre acel egoism, despre acea mândrie din noi, care, asemenea unei carii, mănâncă trupul frumoasei vieți monahale.
Mulți oameni, chiar dintre credincioșii care se spovedesc frecvent, nu abordează corect taină de-minuni-făcătoare și tămăduitoare a pocăinței, și în cele din urmă rămân netămăduiți. Fiecare păcat este o mică răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu: se desparte de Acesta, se îndepărtează, părăsește Harul Bisericii, se înstrăinează și în final piere. Păcatul îl duce la autodistrugere, îl însingurează și îl strâmtorează pe om. Pocăința, așa cum am arătat, este un act reparator, care restaurează și readuce la frumusețea de odinioară.
Copilul nu vrea doar bani, ci și mângâiere, nu vrea doar haine, încălțăminte și ciocolate, ci și cuvinte dulci, să se întărească, să se consolideze, să se mângâie, pentru ca inimioara lui să se bucure.
Omul mic, stricăcios și pământesc, în lupta sa personală și responsabilă pentru dobândirea sfințeniei, se înduhovnicește și intră în tainele necunoscute ale Duhului. Duhul Sfânt pe care l-a primit la început omul prin dumnezeieștile taine ale botezului și mirungerii Îl redobândește prin viața lui sfântă, sfințirea și sfințenia.
In cele din urmă, multele înlesniri au îngreuiat viaţa şi aşa cum am mai afirmat, comoditatea exagerată a adus monotonie. Se vorbeşte adesea de „calitatea vieţii”, „ridicarea nivelului de trai”, „creşterea veniturilor pe cap de locuitor”, dar nu şi despre bagatelizarea valorilor duhovniceşti, respingerea instituţiilor sfinte, lepădarea adevărurilor dătătoare de viaţă. Oamenii sensibili, timizi, cinstiţi, generoşi nu au loc într-o lume egocentrică, aspră, plină de îngâmfare, de antagonisme şi dominare. Insă absenţa bucuriei din viaţa multora va determina un interes pentru întrebarea: „Unde ne îndreptăm?”
Nu este îngăduit ca cel ce luptă împotriva patimilor să fie nervos, posomorât, neliniștit, temător, ticăloșit, amărât, dezbinat întru sine.
Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
In excelentul Everghetinos se povestește cazul unui tânăr care se pocăia și care își ura deplin patimile lui. Făcuse multe păcate și cultivase patimi înfricoșătoare. Odată l-a mustrat conștiința, s-a pocăit și s-a dus la un mormânt și acolo își plângea păcatele lui.
Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător.