După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
În Joia Mare încep cele trei zile de Patimi ale Domnului, care constituie şi finalul Triodului. În ziua aceasta săvârşim pomenirea a patru evenimente: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai presus de fire a Domnului către Tatăl şi trădarea lui Iuda.
Miercurea cea Mare este ultima zi pregătitoare dinaintea Patimilor Domnului. Sfinţii Părinţi au rânduit pomenirea ungerii Domnului cu mir de către femeia desfrânată pentru a ne arăta puterea pocăinţei şi pentru a ne pregăti cum se cuvine şi pe deplin pentru începutul Patimilor Domnului.
Pilda însemnată a celor zece fecioare are ca scop conştientizarea faptului că trebuie să fim mereu pregătiţi şi cu candelele aprinse (virtuţile noastre), pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, care va veni pe neaşteptate, ca un fulger, fără de veste, fie prin moartea fiecăruia, fie la a Doua Venire.
În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groapă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cumpărătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul viselor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.
Cu harul, ajutorul şi mila preabunului, preamilostivului, preaîndurătorului şi preaînţeleptului Dumnezeu ne apropiem de sfârşitul Sfântului Post Mare, folositor pentru suflet, care este o perioadă de nevoinţe ascetice voluntare, post şi rugăciune, cucernicie şi evlavie.
Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vizitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iubirea Mariei.
Mulți oameni, chiar dintre credincioșii care se spovedesc frecvent, nu abordează corect taină de-minuni-făcătoare și tămăduitoare a pocăinței, și în cele din urmă rămân netămăduiți. Fiecare păcat este o mică răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu: se desparte de Acesta, se îndepărtează, părăsește Harul Bisericii, se înstrăinează și în final piere. Păcatul îl duce la autodistrugere, îl însingurează și îl strâmtorează pe om. Pocăința, așa cum am arătat, este un act reparator, care restaurează și readuce la frumusețea de odinioară.
Copilul nu vrea doar bani, ci și mângâiere, nu vrea doar haine, încălțăminte și ciocolate, ci și cuvinte dulci, să se întărească, să se consolideze, să se mângâie, pentru ca inimioara lui să se bucure.
Omul mic, stricăcios și pământesc, în lupta sa personală și responsabilă pentru dobândirea sfințeniei, se înduhovnicește și intră în tainele necunoscute ale Duhului. Duhul Sfânt pe care l-a primit la început omul prin dumnezeieștile taine ale botezului și mirungerii Îl redobândește prin viața lui sfântă, sfințirea și sfințenia.
In cele din urmă, multele înlesniri au îngreuiat viaţa şi aşa cum am mai afirmat, comoditatea exagerată a adus monotonie. Se vorbeşte adesea de „calitatea vieţii”, „ridicarea nivelului de trai”, „creşterea veniturilor pe cap de locuitor”, dar nu şi despre bagatelizarea valorilor duhovniceşti, respingerea instituţiilor sfinte, lepădarea adevărurilor dătătoare de viaţă. Oamenii sensibili, timizi, cinstiţi, generoşi nu au loc într-o lume egocentrică, aspră, plină de îngâmfare, de antagonisme şi dominare. Insă absenţa bucuriei din viaţa multora va determina un interes pentru întrebarea: „Unde ne îndreptăm?”
Nu este îngăduit ca cel ce luptă împotriva patimilor să fie nervos, posomorât, neliniștit, temător, ticăloșit, amărât, dezbinat întru sine.
Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
In excelentul Everghetinos se povestește cazul unui tânăr care se pocăia și care își ura deplin patimile lui. Făcuse multe păcate și cultivase patimi înfricoșătoare. Odată l-a mustrat conștiința, s-a pocăit și s-a dus la un mormânt și acolo își plângea păcatele lui.
Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător.
Viața noastră seamănă cu călătoria Israeliților din Egiptul robiei patimilor în pământul făgăduinței, pământul Canaan-ului. Primul stadiu, străbaterea Mării Roșii, trecerea de la răutate și sclavie la odihnă, la libertate, la iubirea virtuții. Al doilea stadiu, călătoria de 40 de ani în pustie, cu dese peripeții și mari minuni . Și al treilea stadiu, sălășluirea în pământul făgăduinței a harului și a bucuriei. Motivul obișnuit pentru ridicarea harului este lipsa smereniei.
Cuviosul Siluan Athonitul iubea în mod special pe Duhul Sfânt și în rugăciunea lui Îl chema, cum ne spune el însuși în cuvioasele lui scrieri pe care le-a păstrat ucenicul cel de un cuget cu el, Gheronda Sofronie. „Doamne, dă-ne nouă pe Duhul Sfânt. Întru El Te vom slăvi ziua și noaptea, fiindcă trupul nostru este neputincios, în timp ce Duhul Tău este viu și dă în suflet putere de a Te sluji cu sârguință. Se sprijină duhul nostru pe dragostea Ta, îl face să afle în Tine pacea și desăvârșita lui odihnă.