În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groapă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cumpărătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul viselor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.
Vieţile lui Iosif şi Iisus se aseamănă. Şi Iisus a fost urât şi invidiat de iudeii cei de un neam cu El, a fost trădat pentru treizeci de arginţi de către însuşi ucenicul Lui şi a fost dus în temniţa mormântului. După trei zile a înviat şi împărăteşte nu numai peste Egipt, ci peste lumea păcatului, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „Egiptul patimilor”. Hristos devine noul vistier peste hambarele de grâu prin jertfa lui pe Cruce.
În aceeaşi zi săvârşim pomenirea acelui smochin uscat şi blestemat pe care Hristos l-a găsit neroditor în drumul Lui. Sfinţii Părinţi aseamană asta cu sinagoga iudeilor, în care Hristos n-a găsit roade vrednice, decât doar umbra legii, care şi aceasta pălise. După Sfântul Isidor Pelusiotul Hristos n-a blestemat vreun om, ci lemnul, pentru ca nerecunoscătorii oameni să afle că are şi această putere. Orice suflet neîmpodobit cu virtuţi şi pustiit de bunătăţile duhovniceşti va avea soarta lemnului neroditor care va fi aruncat în foc. Această pericopă, spre cucernicie, zdrobire a inimii şi pocăinţă a fost pusă într-un frumos tropar: „Văzând smochinul cel uscat care a fost blestemat pentru nerodnicia lui, să ne temem, fraţilor, roade vrednice de pocăinţă aducând Stăpânului…”. Preabunul Iosif ne călăuzeşte minunat spre lepădarea de păcat.
din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016