Postul Mare este vremea rugăciunilor noastre stăruitoare, în care noi Îl vom ruga pe Dumnezeu ca El să primească pocăinţa noastră şi să ierte păcatele noastre. Îl vom ruga stăruitor pe Domnul ca El cu mila Sa să întărească puterile noastre slabe pe calea către viaţa veşnică. În aceste zile ale mântuitorului post vom căuta iertarea noastră de păcatele, care la toţi, din nefericire, sunt în mulţime mare.
În numele Tatălui şi al Viului şi al Sfântului Duh!
Fiecare om, atunci când are de făcut o călătorie îndelungată şi ostenitoare, dacă este om înţelept şi rânduit, se pregăteşte din vreme pentru această călătorie.
În primul rând caută să afle cât mai multe despre etapele ei, ia cât mai multe informaţii despre regulile pe care trebuie să le respecte în locurile prin care va trece şi socoteşte timpul care îi va fi necesar spre a străbate tot drumul.
Al doilea: îşi pune în ordine cele necesare călătoriei: acte, hărţi, îmbrăcăminte, hrană şi bani. Apoi îşi ia iertare (întotdeauna să vă luaţi iertare când vă despărţiţi de cineva) şi rămas bun de la rudenii sau cunoscuţi şi pleacă la drum.
În calitatea noastră de creştini, începând de astăzi – căci mâine vom fi deja pe drum – ne aşteaptă şi pe noi o călătorie.
După povestirea lui N.A. Motovilov din cartea Luminătorul a toată lumea, Cuviosul Serafim, alcătuită de Mitropolitul Veniamin (Fedcenkov).
Povestirea de astăzi arată tuturor celor ce suferă că singura cale adevărată a purtării nevoinţei şi calea către vindecare sunt credinţa, rugăciunile Bisericii şi milele lui Dumnezeu, dăruite celor suferinzi în Tainele Bisericii.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Aţi auzit, fraţi iubiţi, câţi Sfântul Botez aţi luat, cum vom fi judecaţi, şi cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zicea Proorocul: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura”.
Că va veni ziua şi ceasul, fraţilor, când va lăsa omul pe toate şi pe toţi şi se va duce singur singurel, gol, fără de ajutorare, fără de ocrotire, fără de însoţire, negătit, fără de îndrăzneală, în ziua în care nu nădăjduieşte şi în ceasul în care nu ştie, când se desfată, când agoniseşte, când benchetuieşte, când nu se îngrijeşte.
„Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 30-32). Nu se poate număra, iubiţilor întru Hristos fiii mei, de câte ori am auzit la Dumnezeieştile slujbe cuvintele imnului insuflat dreptului bătrân Simeon, primitorul de Dumnezeu: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”.
Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne făcuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţă şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine.
Despre rugăciune
“Se apropie Postul Mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţă. El îi cheamă pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2). Chemarea la pocăinţa va răsună mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă, vom vorbi despre rugăciune.
Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură si, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint si nemilostivire si, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă si facere de bine. Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oamenilor, precum si de gândurile si dorinţele lor, si întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos.
Asocierea celor doi rugători din Deisis nu se întemeiază pe date biografice, întrucât nu cunoaştem dacă ei, în viaţa pământească, s-au întâlnit vreodată, cum se spune, faţa către faţă. Ea e de natură pur duhovnicească, şi numai în acest plan se cuvine să înţelegem splendidul episod din Luca 1, 39-56. Îngerul îi vesteşte Fecioarei Maria că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu prin zămislire de la Duhul Sfânt. E o taină de care ea nu se îndoieşte, dar pe care încă nu e în stare s-o priceapă. Spre a-i spulbera nedumerirea, Gavriil îi oferă un argument verificabil:
Creştinismul întemeiat de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Cel născut în peştera din Betleem, va primi în sânul său, încă din zori, sute şi mii de suflete, atrase de mărturiile Sfinţilor Apostoli şi ucenicii lor, dar convinse mai ales de puterea de jertfă a creştinilor.martiri.
Scriitorul apologet Tertulian (160-240) avea să consemneze, în această privinţă, în lucrarea sa Apologetica: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi, persecutorii, ne facem şi mai numeroşi; sămânţa este sângele creştinilor” („semen est sanguis christianorum”).
Feciorelnic praznic, astăzi, fraţilor, cheamă limba spre laudă şi sărbătoarea de faţă se face dătătoare de mult folos pentru cei adunaţi împreună. Şi aceasta în chip foarte potrivit. Căci are drept subiect curăţia şi lauda cea desăvârşită a întregului neam femeiesc şi slava unei femei, în acelaşi timp fecioară şi maică. Frumoasă împreunare! Căci iată pământul şi marea slujesc drept străji pentru Fecioară: marea deschide drum lin corăbiilor, iar pământul îndreaptă paşii celor ce umblă pe uscat fără de împiedicare. Să salte întreaga fire, fecioarele să fie slăvite! Fecioarele să fie slăvite şi să dănţuiască oamenii toţi!
Iubiţii mei fraţi,
Praznicul Naşterii Domnului este un praznic teologic, precum sunt toate praznicele Bisericii noastre, iar nu sărbători lumeşti, drept care trebuie să îl şi prăznuim teologic. Atunci când vorbim despre teologie, nu înţelegem o cunoaştere intelectuală seacă, ci vorbim despre experienţa harului lui Dumnezeu. Teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu, care se realizează prin pocăinţă, prin rugăciune, prin Tainele Bisericii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin vederea lui Dumnezeu.
‘’Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel.
Căutat-au spre rugăciunea celor smeriţi şi nu au defăimat cererea lor” (Psalmul 101, 18). Iată cuvintele Dumnezeiescului Psalmist, care s-au împlinit minunat în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, iubiţilor întru Hristos fiii mei.
Domnul ascultă întotdeauna mijlocirea lui în rugăciune pentru noi şi niciodată nu o nesocoteşte, nici nu o dă la o parte. Şi cum ar putea fi altfel, când Însuşi Domnul i-a dăruit, ca unui ales deosebit al Său, această cutezanţă în rugăciune?
„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)
“…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el. Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte.
“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
„Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.” (Luca XII, 16–21)