Aţi auzit, fraţi iubiţi, câţi Sfântul Botez aţi luat, cum vom fi judecaţi, şi cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zicea Proorocul: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura”.
Că va veni ziua şi ceasul, fraţilor, când va lăsa omul pe toate şi pe toţi şi se va duce singur singurel, gol, fără de ajutorare, fără de ocrotire, fără de însoţire, negătit, fără de îndrăzneală, în ziua în care nu nădăjduieşte şi în ceasul în care nu ştie, când se desfată, când agoniseşte, când benchetuieşte, când nu se îngrijeşte. O noapte adâncă, întunecoasă şi dureroasă, şi se duce ca un osândit unde toată firea oamenilor care au primit Sfântul Botez se duce. De mulţi povăţuitori ai trebuinţă atunci, o, omule, de mulţi ajutători, de multe rugăciuni, de mulţi împreună călători, de multe fapte bune în ceasul despărţirii sufletului de trup! Mare va fi atunci starea şi mare frica şi cutremurul; mare taina, mare înconjurarea; mare trecerea trupului către lumea de acolo, când se duce către veacul cel nemărginit, de unde nimeni nu s-a mai întors. Singur ceasul acela, şi nu alt ceas. Singura calea aceea, şi nu altă cale.
Cumplită este trecerea, dar toţi printr-însa vom trece. Strâmtă şi necăjită este calea, dar toţi printr-însa vom călători. Amar şi greu este paharul, dar toţi pe dânsul, şi nu pe altul îl vom bea. Mare şi nearătată este taina morţii, şi nimeni nu poate să o povestească. Groaznice şi înfricoşate sunt acelea pe care atunci sufletul le pătimeşte, dar nici unul dintre noi pe acestea nu le ştie, fraţilor iubiţi. Nu mai vedem nimic din viaţa aceasta. Orice am ştiut, orice am lucrat, aceasta înţelegem. Iată, ne ducem şi nu ştim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acesta l-am dobândit. Şi orice am trimis înainte, acela mă va şi întâmpina. Şi orice pe pământ am agonisit, acesta îmi va fi mie acum folosul. De am miluit pe cineva, în ceasul acesta mă voi milui.
De am acoperit pe cineva, acum mă voi acoperi. Că strâmt îmi este mie şi greu ceasul acesta de acum, al ieşirii sufletului, că nepregătit m-a apucat. Întunecată îmi este mie noaptea aceasta de acum, că fără de rod m-aţi tăiat. Grea îmi este mie calea de acum, că nici o merindă nu am pentru dânsa. Ci lăcrimaţi pentru mine cu amar şi plângeţi împreună cu mine, pătimiţi şi vă rugaţi, ca să aflu acolo puţină răsuflare. Nu cer multe, căci am păcătuit mult. De ce îmi aprindeţi lumânări; eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce mă puneţi pe mine sicriu ca pe cuvioşii a căror viaţă şi obiceiuri nu le-am urmat? Vai mie, cum pe mine însumi m-am amăgit! Cum pe mine însumi m-am batjocorit, zicând: „Tânăr sunt, să mă îndulcesc cu dezmierdările vieţii; cu îndestulare să mă desfătez în dulceţile lumii, să-mi îngrijesc trupul, şi pe urmă mă voi pocăi. Că iubitor de oameni este Dumnezeu, şi negreşit mă va ierta pe mine”.
Acestea gândindu-le în fiecare zi, viaţa mea am cheltuit-o. Mă învăţam, şi aminte nu luam. Mă sfătuiam, şi râdeam. Auzeam Sfintele Scripturi şi nu credeam, şi iată acum nepregătit m-a apucat. Auzeam despre judecată şi luam totul în batjocură. Auzeam despre moarte şi ca un nemuritor petreceam. Iată acum nepocăit am ajuns, şi nu este cine să mă izbăvească. Caut ajutători, şi nimeni nu este să-mi ajute. Iată mă osândesc, şi nu este cine să mă mântuiască. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu. De câte ori mi-am făgăduit să mă pocăiesc, şi iarăşi mai rău am lucrat! De câte ori am căzut înainte-I, şi iarăşi m-am lepădat.
Acestea vorbindu-le către noi cel ce se săvârşeşte de năprasnă, i se leagă limba lui; i se schimba ochii; îi tace gura; i se opreşte glasul, când stăpânitoarele puteri îi vin; când înfricoşatele oşti se pogoară; când dumnezeieştii zapcii cheamă sufletul să iasă din trup; când îngerul cel nemilostiv cere ca la divan pe noi să ne tragă, pe care şi văzându-l ticălosul om, măcar împărat de-ar fi, măcar silnic, măcar stăpânitor de toată lumea, tot se clăteşte, tot tremură, tot se tulbură, tot se spăimântează, văzând puteri înfricoşătoare, văzând chipuri străine, văzând feţe aspre şi posomorâte, văzând rânduieli pe care niciodată nu le-a văzut. Şi întru sineşi gândind şi zicând: Bine este cuvântat Cel singur nemuritor; bine este cuvântat Cel singur Împărat veşnic şi judecător netrecut, şi Împărat nemoştenit; şi munca este veşnică. Ce este către acestea împărăţia cea pământească? Ce este stăpânirea oamenilor cea vremelnică?
Iată cu adevărat Oşti Cereşti; iată chipuri înfricoşate ale părţii celei înfricoşate; iată ostaşi tari ai Dumnezeului Celui tare; iată puternici ai Celui singur puternic. Acestea atunci cel ce moare le vede; iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce îl cheamă priveşte. Şi toţi oamenii care sunt de faţă, spăimântaţi făcându-se, zic unii către alţii:
„Tăceţi, tăceţi, şi nu supăraţi de aceea pe cel ce doarme, nu strigaţi, ca să nu îl gâlceviţi, nu plângeţi ca pe dânsul să-l tulburaţi. Rugaţi-vă ca în pace să-i iasă sufletul; întru mare luptă acum se află. Socotiţi aceasta, că şi voi o veţi pătimi. Căutaţi şi taina aceasta să nu o uitaţi; rugaţi-vă ca îngeri iubitori de oameni să aibă. Cădeţi la rugăciune, ca milostiv şi blând pe Stăpânul să-L afle. Căutaţi şi de ceasul acesta îngrijiţi-vă. Căci ce este omul? Vierme, ţărână, umbră, vis. Iată a trecut, iată s-a dus, iată a tăcut, iată a încetat, iată s-a liniştit, iată s-a domolit. Leul cel mult şi nebiruit, tiranul, silnicul, înaltul, cel tuturor înfricoşat acum zace. Şi a trecut cel arătat că un nearătat, cel născut ca un nenăscut, cel mult decât mulţi s-a făcut un nimeni: Cel ce stăpânea se stăpâneşte; cel ce lega s-a legat: Şi iată, se duce unde îl duc ducătorii. „În ziua aceea vor pieri toate gândurile lui”.
Atunci, luându-i îngerii sufletul, prin văzduh se duc, întru care stau începătoriile, stăpâniile şi ţiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pârâşii noştri cei amari, vameşii cei cumpliţi şi luătorii de seamă şi zapcii în văzduh întâmpinându-l, cer seama şi îl iscodesc şi aduc înainte păcatele omului şi zapisele cele din tinereţe, cele din bătrâneţe, cele de voie şi cele fără de voie, cele prin lucruri, cele prin gânduri, cele prin aducere aminte.
Multă este frică acolo; mult cutremurul ticălosului suflet. Nepovestită nevoia pe care o pătimeşte atunci de la mulţimea milioanelor de vrăjmaşi, ţinându-se de dânşii, frângându-se, clevetindu-se, împingându-se, oprindu-se ca să nu se sălăşluiască întru lumină, ca să nu intre în latura celor vii. Însă sfinţii îngeri, pe suflet luându-l, îl duc. Iar noi trupul ca pe un străin şi nemernic din casa luându-l, la mormânt cu sârguinţă îl ducem. Şi vedem acolo altă taină mai mare şi mai înfricoşată. Şi că vedem morţi mici şi mari împăraţi şi proşti, tirani şi robi, toţi cenuşă făcuţi, o ţărână, un praf, o rea putoare, o putreziciune, un vierme. Precum este arapul, aşa şi încuviinţatul; precum cel tânăr, aşa şi cel bătrân; precum cel slăbănog, şi cel puternic. Cu un chip, cu o formă în mormânt zăcând. Şi zicem unii către alţii: „Iată cutare şi cutare. Acesta este cutare împărat şi acesta este cutare tiran, iar acesta este cutare voievod. Acesta este nepotul cutăruia şi aceasta este fiica cutăruia. Aceasta este tânăra care odată se nălucea şi se trufea; acesta este tânărul ce mai înainte se împodobea”.
Acestea de multe ori cu suspinuri zicându-le la mormânturi, lăcrimam văzând taina cea mare şi înfricoşată. Văzând că toată tinereţea acolo este necunoscută, văzând că toată vârsta acolo s-a risipit, văzând că toată frumuseţea acolo s-a schimbat, văzând că tot ochiul acolo s-a stins, văzând că dinţii acolo s-au risipit, văzând că toate au căzut şi toată osteneala şi truda lumii acesteia au căzut. Şi grăim şi nimeni nu este să ne audă. Plângem, şi nimeni nu ia aminte. Pe nume îi strigăm pe cei ce zac în mormânturi, şi zicem: „Unde v-aţi dus, fraţii noştri? Cum petreceţi, cum vă aflaţi, cum pe noi aşa degrabă ne-aţi părăsit? Daţi-ne nouă vreun cuvânt precum grăiaţi oarecând, grăiţi-ne nouă; răspundeţi-ne nouă. Şi praful acesta, zic ei, care este înaintea ochilor voştri în mormânt, ţărâna aceasta pe care o vedeţi, reaua această putoare, oasele acestea putrezite, viermii aceştia necuraţi sunt trupul acela al tinerilor şi al tinerelor pe care le iubeaţi. Ţărâna aceasta este trupul acela cu care va împleticeaţi şi pe care cu înverşunare îl sărutaţi. Tina aceasta este fata aceea cu care noapte şi zi fără de sat vă dezmierdaţi. Viermii aceştia şi curgerea aceasta întinată sunt trupul acela cu care împleticindu-vă păcătuiaţi.
Vedeţi şi înfricoşaţi-vă; cunoaşteţi că atunci când, în paturi pe soţiile voastre lăsându-le, cu curvele va împleticeaţi, atunci în ţărână şi în tina aceasta vă tăvăleaţi. Cunoaşteţi că toate mădularele lor sunt tină şi rea putoare. Nu vă amăgiţi, o, tineri şi tinere fără de minte, nepricepuţi fără de omenie. Că este judecată şi răsplătire. Auzi şi muncile: este iad, este muncă fără de sfârşit, este întuneric neluminat şi este gheenă nemângâiată şi este vierme neadormit, este plâns netăcut, este scrâşnire neîncetată, este scârba netămăduită, este judecată necăutătoare în faţă şi sunt slujitori neiertători, este plângere amară şi veşnică”.
Şi când din morţi ne vom scula toţi, şi înainte stând seama ni se va cere şi ne vom mărturisi înaintea marelui aceluia şi înfricoşatului şi nepovestitului divan al Judecătorului, când din cer va veni să judece toată lumea de la răsăriturile soarelui şi până la apusuri, când glasurile acelor înfricoşate trâmbiţe vor răsuna, când zidirea cu frică şi cu cutremur se va clăti şi se va tulbura, când mormânturile se vor deschide şi tot trupul se va scula, goi şi împilaţi, când toată gura se va astupa şi toată limba se va mărturisi, când râul de foc va curge pe dinaintea Judecătorului pentru care zice Daniil: „Priveam până ce scaunele s-au pus şi Cel Vechi de Zile a şezut. Scaunul Lui, pară de foc; roţile Lui, foc arzând; mii şi mii stau înaintea Lui şi milioane de milioane îi slujeau Lui. Judecata a şezut şi cărţile s-au deschis”.
Aceea este ziua şi acela ceasul pentru care zice David: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea“; pe ziua aceea a blestemat-o Iov zicând: “Să o blesteme pe dânsa cel ce a blestemat ziua aceea, care pe chitul cel mare îl va strica şi-l va supune, adică pe diavolul”.
Pentru ziua aceea şi alt prooroc a zis: „Iată, vine Domnul; şi cine va răbda ziua intrării Lui? Când Dumnezeu arătat va veni, Dumnezeul nostru şi nu va tăcea, şi împrejurul Lui vifor mare va fi. Chema-vă Cerul de sus şi pământul ca să aleagă pe norodul său. Atunci tot trupul va sta înaintea acelui înfricoşat divan ca un osândit: toţi legaţi, toţi goi, tremurând, tulburându-se, îngrijindu-se, socotind fiecare ce va zice sau ce va răspunde Împăratului împăraţilor, Domnului Dumnezeului nostru. Unde va fi acolo nălucirea împăraţilor? Unde stăpânirea boierilor? Unde împodobirea hainelor? Unde caii cei cu frâie de aur? Unde sunetul argintului? Unde desfătarea? Unde benchetuirea? Unde vor fi cei ce mănâncă şi zic: „Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri?”
Nu aţi auzit dumnezeieştile Scripturi, că va fi judecată şi răsplătire, ca să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui? Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”, iar celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel mai din afară, cel gătit diavolului şi îngerilor lui”.
Şi se vor duce aceştia în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică.
Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Efrem Sirul