Despre rugăciune
“Se apropie Postul Mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţă. El îi cheamă pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2). Chemarea la pocăinţa va răsună mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă, vom vorbi despre rugăciune.
Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu Însuşi Dumnezeu, şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serafim de Sarov, ştie preabine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi îndreptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţă, şi mângâierea, şi odihnă, astfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.
Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate. Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii, şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. Toţi oamenii, până la unul, au nevoie în această mare lucrare de atotputernicul ajutor al Duhului Sfânt, fiindcă iată, ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: “Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (Romani, 8, 26).
Pentru noi, păcătoşii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovnicească, este greu chiar şi să visăm la rugăciunea atotcuprinzătoare cu care se rugau toţi sfinţii; este însă nevoie să ştim măcar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie să fie îndeobşte rugăciunea.
În pilda despre vameş şi fariseu, pe care aţi ascultat-o astăzi, Însuşi Domnul Iisus Hristos ne vorbeşte despre cum trebuie şi cum nu trebuie să ne rugăm. Nu trebuie să ne rugăm ca fariseul – fiindcă luaţi seama în ce constă de fapt rugăciunea lui: ea se reducea la înălţare de sine înaintea lui Dumnezeu, fiindcă fariseul înalta mulţumiri lui Dumnezeu doar pentru că el nu se credea atât de josnic ca alţi oameni, se lauda cu părutele sale calităţi – în timp ce vameşul, strângător de dări şi urât şi dispreţuit de către toţi oamenii, socotindu-se mare păcătos, stătea cu capul plecat, necutezând să îşi ridice ochii către cer şi, lovindu-şi pieptul, se mulţumea să ceară: “Dumnezeule! Milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).
Prin această rugăciune sfântă el împlinea cea dintâi porunca dată de Hristos în Fericiri: “Fericiţi cei săraci cu duhul“ (Matei 5, 3), recunoscându-şi nevrednicia, păcătoşenia, înspăimântându-se cât de josnic şi de urâcios era în faţa lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. În sufletul lui se înstăpânise mântuitorul simţământ al defăimării de sine, smerenia adică, apăruse sfânta nevoie de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu – şi Domnul l-a miluit, fiindcă pentru Dumnezeu cel mai însemnat lucru este smerenia, starea de pocăinţă a sufletului nostru, recunoaşterea de către noi a adâncii noastre păcătoşenii şi nevrednicii. Dumnezeu i-a dăruit harul Său acelui vameş păcătos, nefericit, care s-a smerit înaintea Lui, însă l-a luat de la trufaşul fariseu, fiindcă Dumnezeul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5 şi Iacov 4, 6).
Celor mândri le stă împotrivă, fiindcă trufia este însuşirea de căpetenie a satanei. Satana este pătruns cu totul de trufie şi toţi cei mândri seamănă cu el, drept care, dacă nu se vor pocăi, îi aşteaptă osânda veşnică. Ascultaţi ce spune Sfântul Proroc Isaia despre înfricoşată zi a Judecăţii ce va să vină, despre ceea ce îi aşteaptă pe toţi trufaşi şi semeţi: “Că ochii Domnului sunt înalţi, iar omul este smerit, şi se va smeri semeţia oamenilor, şi Se va înălţa Domnul Singur în ziua aceea, ca ziua Domnului Savaot peste tot semeţul şi trufaşul, şi peste tot cel înalt şi măreţ, şi se vor smeri, şi peste tot cedrul Libanului cel înalt şi ridicat, şi peste tot stejarul Basanului, şi peste tot muntele înalt, şi peste tot dealul înalt, şi peste tot turnul înalt, şi peste tot zidul înalt… şi va cădea semeţia oamenilor” (Isaia 2, 11-15, 17).
Cuvintele acestea au fost scrise de către Sfântul Proroc Isaia în vechime, însă ne privesc şi pe noi, cei de azi. Ce mult urăşte Dumnezeu semeţia şi trufia! Ca să arate cu mai multă putere lucrul acesta, prorocul prezice pieire neîndoielnică în Ziua cea înfricoşată a Domnului până şi munţilor înalţi, cedrilor Libanului şi stejarilor Basanului, care simbolizează tot ce este semeţ şi trufaş.
Iată însă ce spune Domnul despre cei smeriţi prin gura aceluiaşi proroc: “Sălăşluiesc în loc înalt şi sfânt, şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inimă înfrântă“ (Isaia 57, 15).
Din cuvintele acestea vedem cât de dragi sunt Domnului cei smeriţi şi cu inimă înfrântă, cât de mult îi iubeşte El: numai către aceştia Îşi întoarce privirea Sa cea milostiva, trimiţându-le harul Său cu nemărginită îmbelşugare. El spune: “Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremura de cuvintele Mele?“ (Isaia 66, 2).
Şi inima vameşului a fost înviată de harul lui Dumnezeu pentru rugăciunea lui cea smerită de pocăinţă: a plecat din templu mult mai îndreptăţit decât fariseul. În pildă nu se spune că fariseul a fost cu totul osândit, însă aceasta se subînţelege, fiindcă “oricine se înalta va fi smerit„ (Luca 18, 14).
În predica de pe munte, Domnul a spus limpede ce preţ are în ochii Săi dreptatea fariseilor: “De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20). Şi în această pildă vedem că trufaşul “dascăl al cucerniciei” şi “îndrumător duhovnicesc” al poporului israelit s-a arătat în ochii lui Dumnezeu mult mai prejos decât dispreţuitul vameş, care era socotit lepădat cu totul, dar care a primit pentru smerenia să iertarea de păcate.
Vameşul încălcase poruncile date prin Moise, în schimb a împlinit cea mai însemnată dintre poruncile lui Hristos: s-a pătruns de sfânta smerenie, în timp ce fariseul a încălcat această poruncă, a nesocotit lucrul despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în cunoscutul sau imn al dragostei: “Dragostea nu se înaltă, nu se trufeşte” (I Corinteni 13, 4). Fariseul se mândrea cu dreptatea să, se semeţea asupra vameşului păcătos, ceea ce înseamnă că era lipsit de dragoste – iar cine este lipsit de dragoste sta departe de Dumnezeu. El a vădit în rugăciunea sa toate trăsăturile hâde ale îndreptăţirii de sine, socotindu-se drept şi curat înaintea lui Dumnezeu. Asta în timp ce marii sfinţi nu se socoteau niciodată drepţi şi vrednici înaintea lui Dumnezeu. Aşa era Cuviosul Serafim, care nu se numea pe sine altfel decât “sărmanul Serafim”.
Cine a fost mai apropiat de Dumnezeu şi mai drept înaintea lui decât Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mai ierarhi şi dascăli ai lumii? Şi totuşi, într-una din rugăciunile lui, pe care o citim în fiecare seară, iată cererea pe care o înaltă el către Dumnezeu: “Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pe mine, păcătosul robul Tău, ruşinatul şi necuratul, întru împărăţia Ta!”. Cuvântul “ruşinat” înseamnă “necinstit, de ruşine, spurcat“. Iată cum se numea pe sine, iar Dumnezeu l-a preaînălţat, aşezându-l pe unul dintre cele dintâi locuri în ceata drepţilor.
Şi între noi sunt nu puţini oameni cu aşezare sufletească fariseica. Aceştia merg întotdeauna cu osârdie la biserică, ţin toate posturile şi rânduielile bisericeşti, însă la spovedanie preotul nu-i poate face cu nici un chip pe unii dintre aceşti “de sine îndreptăţit” să se pocăiască. Orice i-ai întreba, răspunsul este unul singur: “Nu am păcătuit cu nimic!“. Aceasta nu este oare aşezarea sufletească a fariseului, cu totul potrivnică aceleia în care au trăit şi au murit toţi sfinţii? Aceşti nefericiţi nu au cugetat niciodată la cuvintele scrise în cartea lui Iov: “Slugilor Sale nu Se încrede, şi în îngerii Săi vede neajunsuri” (Iov 4, 18). Dacă în îngerii Săi vede Dumnezeu neajunsuri, ce să mai zicem de noi înşine? Şi atunci cum să ne rugăm cu această rugăciune fariseică? Cum să nu ne pătrundem de smerenia vameşului păcătos, singura rugăciune potrivită nouă: “Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului!” (Luca 18,13).
Datori suntem cu toţii să ne plecăm capetele adânc şi să ne aţintim privirile în pământ înaintea măririi slavei lui Dumnezeu, aminte aducându-ne de păcatele noastre fără număr şi temându-ne de mânia lui Dumnezeu: iată ce ne învaţă aceasta sfântă pildă a lui Hristos despre vameş şi fariseu. Deci să ne-o amintim întotdeauna şi mai ales când vom începe nevoinţa pocăinţei în zilele Postului Mare. Să ne rugăm aşa cum s-a rugat vameşul, şi Domnul ne va milui, şi ne va îndreptăţi, şi ne va da harul Sfântului Duh. Amin.
Apropiaţi-vă de Dumnezeu!
“Duminica trecută am ascultat istorisirea evanghelică despre Zaheu. Istoria mântuirii lui ne arată că dacă păcătosul se pătrunde de dorinţa aflării lui Dumnezeu şi de cea a dobândirii înnoirii duhovniceşti, milă dumnezeiască îi împlineşte în dar amândouă dorinţele. Însă cum trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, şi în ce este de trebuinţă pentru înnoirea duhovnicească? La această întrebare ne răspunde mai amănunţit pildă despre vameş şi fariseu. După cum spune evanghelistul, ea a fost rostită pentru cei “ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepţi şi defăimau pe ceilalţi” (Luca 18, 9).
Prin pildă aceasta Domnul arata că Lui Îi plac nu cei încrezuţi şi mândri, ci oamenii smeriţi, care se pocăiesc. Cei dintâi sunt înfăţişaţi în pildă sub chipul fariseului, iar ceilalţi sub chipul vameşului. Atât vameşul, cât şi fariseul au venit la templu ca să se roage, dar câtă deosebire între ei atât în privinţa stării lăuntrice, cât şi în privinţa înfăţişării!
Fariseul a mers îndată în faţă, şi primele cuvinte ale rugăciunii lui lăuntrice au fost cele prin care se înalţă pe sine: “Dumnezeule! Mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11).
Câtă trufie şi osândire a celorlalţi se observă în această rugăciune a fariseului! El da mulţumire lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru Pronia Lui arătată lumii şi oamenilor, ci pentru faptul că el, fariseul, ar fi fost pasămite cel mai bun dintre oameni. Trufia nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, să vadă în el păcatele şi să se numere pe sine între păcătoşi, între cei ce au nevoie de pocăinţă şi de milostivirea lui Dumnezeu. Nu păcatele şi patimile, ci virtuţile şi meritele a început fariseul să şi le pună înaintea lui Dumnezeu: “Postesc de două ori în săptămâna, dau zeciuiala din toate câte câştig” (Luca 18, 12). Aşa se poate purta numai trufia omenească, ce nu doreşte să priceapă că prin aceasta se depărtează de Dumnezeu.
Cât de des ne mândrim atunci când păzim postul, socotindu-ne mai buni decât cei care nu postesc; cât de des ne cuprinde slava deşartă când ne ajutăm cu ceva aproapele; cât de des ne admiram singuri şi ne ridicăm în slăvi calităţile, uitând că înaintea lui Dumnezeu suntem doar “slugi nevrednice“ (Luca 17, 10), ca la o faptă bună avem zeci şi sute de fapte rele şi că de lăudat n-avem de ce, şi nu avem cu ce! Fiecare dintre noi se socoate în adâncul sufletului mai bun decât ceilalţi sau, în orice caz, nu mai rău. Cât de aproape suntem prin trufia noastră de fariseu din pildă de astăzi, şi câtă nevoie, neapărată nevoie avem, a urma vameşului, a fi mai aproape de el prin smerenie şi prin simţământul de pocăinţă!
Deci să ne adunăm acum luarea-aminte asupra vameşului, asupra purtării lui din templu. El a intrat acolo cu conştiinţa adâncii sale păcătoşenii şi vinovaţii înaintea lui Dumnezeu, totodată şi cu sete de înnoire duhovnicească. În pragul templului s-a oprit însă, neîndrăznind să păşească mai departe, nici să-şi ridice ochii, nici să privească în jur.
Intrând, el a simţit îndată că Dumnezeu este de faţă, a înţeles că templul era loc sfânt al Celui Preaînalt, că Însuşi Dumnezeu întâmpina acolo pe tot cel ce intră. Simţind aceasta, sufletul păcătos s-a cutremurat şi s-a întors cu strigăt de rugăciune către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule! Milostiv fii mie păcătosului! (Luca 18,13).
Inima lui a tresărit, şi conştiinţa i s-a deschis pentru adâncă pocăinţă şi mărturisire înaintea Feţei lui Dumnezeu. Şi iată că păcatele săvârşite au început să se ivească în amintire unul câte unul, iar el le retrăia cu simţământul vinovăţiei, al înţelegerii fărădelegilor săvârşite. Plecându-şi capul şi lovindu-se în piept, a continuat să strige către milostivirea lui Dumnezeu: “Dumnezeule! Milostiv fii mie păcătosului!“.
Câte necazuri şi amaruri nu le făcuse săracilor, văduvelor şi orfanilor, împilându-i cu dări nelegiuite! Câte lacrimi nu făcuseră acestea să se verse! Câte ocărî, blesteme şi ameninţări nu fuseseră îndreptate către el! Toate acestea i-au umplut din nou sufletul, sfâşiindu-i inima cu durerea amară a pocăinţei. Cu ce să se îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu, unde să afle ocrotire? Doar în milostivirea lui Dumnezeu – şi iată că vameşul păcătos strigă iar, şi iar, către Dumnezeu: “Dumnezeule! Milostiv fii mie păcătosului!“
Îndelung s-a rugat astfel vameşul cu pocăinţă şi cu inimă înfrântă, până ce de pe sufletul lui a coborât apăsarea şi întinăciunea păcatului şi s-a curăţit prin milostivirea lui Dumnezeu. Îndreptăţit de Dumnezeu (Luca 18, 14), a ieşit din templu – a ieşit cu totul alt om şi de acum pregătit pentru o altă viaţă. Aşa s-a petrecut renaşterea vameşului.
De ce a reuşit vameşul să trăiască în templu simţământul păcătoşeniei sale şi să se curăţească? Fiindcă pocăinţă lui începuse cu mult înainte de rugăciunea din templu. Acolo nu a făcut decât să se întărească şi să se prefacă în mărturisire vie, din inimă curată, înaintea lui Dumnezeu.
Sfânta Biserică, pregătindu-ne pentru Postul Mare, ne dă drept călăuză chipul vameşului, pocăinţă şi rugăciunea lui.
Dumnezeule! Milostiv fii mie păcătosului! Mulţi dintre noi cunosc această rugăciune, şi totuşi n-o rostesc din inima – ea însă ascunde în sine putere harica şi ne apropie de smerenie şi de pocăinţă, iar prin aceasta şi de milostivirea lui Dumnezeu.
La privegherea de ieri, Sfânta Biserică, tot pregătindu-ne pentru Post, ne deşteaptă duhul la pocăinţă strigând: “Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“, şi prin aceasta arătând ca prin păcatele noastre ruşinoase ne-am spurcat locaşul şi că trebuie să strigăm către Dumnezeu în rugăciuni, nădăjduind doar în milostivirea Lui: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare milă Ta“. Amin”.
Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, Bucureşti, 2009