„Important e să nu rămâi căzut… să te ridici și să continui postul. Să te ridici în toată vremea și în tot locul. Și Domnul îți va răsplăti și ție, celui care va ajunge în al 11-lea ceas, lângă El, Cer Răstignit și Înviat. „
Sunt oameni care, din punct de vedere duhovnicesc, se situează la un nivel atât de jos, încât se aseamănă animalelor. Dar sunt și oameni care duc o viață spirituală deosebită. Astfel de oameni sunt purtători de Duh Sfânt fiindcă omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a primit de la Acesta suflarea Duhului Sfânt.
„Tatăl din Evanghelie Îl roagă pe Hristos să se milostivească de el, de durerea pe care o poartă, văzându-şi copilul într-o formă de degradare spirituală. În urma acestei cereri, se încropeşte un dialog foarte frumos, sincer, fără menajamente, ca o formă de spovedanie, din partea tatălui acelui copil.
Cine este mesia? „Mesia” este omul care vede că Dumnezeu este prezent în viaţa lui, în toate cele din jurul lui şi crede în cea din urmă stăpânire a puterii binelui în lume.
Aşadar – va spune cineva – ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastră? Nu ştie El de ce avem trebuinţă? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaşte, într-adevăr, ceea ce ne trebuie şi ne procură din belşug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, şi, fiindcă este bun, plouă şi peste cei buni şi peste cei nedrepţi şi face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni, şi înainte ca să le cerem noi; totuşi, credinţa şi faptele virtuţii şi împărăţia cerurilor nu le vei primi dacă nu le vei cere cu osteneală şi cu multă stăruinţă.
“Ar trebui să hărăzim lucrurilor duhovniceşti, rugăciunii, întreaga noastră viaţă – iar noi o risipim în fapte nedemne, în tălăzuiri, în vorbiri ruşinoase, în convorbiri şi plăceri ticăloase, în vinovate arătări mândre, fără folos şi spre pierzania noastră.
Dacă tu cauţi o astfel de înduioşare, atunci este foarte de folos să asculţi următoarea învăţătură despre ieşirea sufletului. Acum tu, omule, te desfătezi cu frumuseţea, cu farmecul, cu slava şi-ţi petreci viaţa ta în podoabe deşarte, sperând să-ţi petreci viaţa aşa ceasuri, luni şi ani de-a rândul.
Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre.
Spovedania este primul element al pocăinței. În parabola fiului risipitor vedem marea ei însemnătate, când citim: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15,18). Prin cuvântul „sculându-mă” arată îndreptarea căderii, întreruperea hotărârii celei vinovate și a săvârșirii greșelii păcătoase. Prin mărturisirea „am greșit (am păcătuit)”, caută mai înainte de toate iertarea. Elementul următor al pocăinței active este smerenia, care respinge iraționalul în care imaginația înșelată se mișcă în chip egoist.
Am cunoscut un preot în vârstă de la Munthele Athos, îl chema Nifon. Într-o zi părintele Nifin mi-s spus: „Există trei căi sigure către Împărăția Cerurilor! Trei căi absolut sigure!
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu exista cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu! Nu Il ignoram, îndoindu-ne de venirea Lui.
Numai când ne eliberăm de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trăi, în toată curăţia, în „prezenţa” lui Dumnezeu.
Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asupra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la faţa Să Domnul”. Nu plac lui Dumnezeu vorbe ca acestea. Oare cel care a căzut nu mai poate să se ridice? Oare cel ce s-a abătut nu mai poate să se întoarcă? Sau nu ai auzit ce fel este harul Tatălui faţă de fiul risipitor?
