
Hristos gândeşte altfel și noi ne străduim să urmăm lui Hristos




Cum putem fi creștini în lume?
Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Când trăim în acord cu voia lui Dumnezeu, când urmăm poruncile lui Dumnezeu, aceasta este cea mai bună mărturie pe care o putem da lumii. Și, în ceea ce privește viața noastră duhovnicească, trebuie să o trăim cu toată inima noastră: să fie experiența noastră personală, nu lucruri pe care le-am învățat din tradiție, din cărți sau la cateheză, ci trebuie să ne li impropiem.


Niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc”. O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gândul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor.

Ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienței mele: este nimic, este moarte. Are o aparență de frumusețe, de viață, de plăcere, de adâncime, de înțelepciune: minciună!



Dacă aţi putea şi aţi vrea să daţi contemporanilor un sfat concis despre cum să îşi organizeze viaţa de rugăciune, ce le-ați spune?


În fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe și cu Dumnezeu.
Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic așa, și din spirit rebel, acum își permite orice: păcatul nu-l chinuie, ci devine pentru el o deprindere; dacă în stadiul acesta poate să-i fie ușor, atunci poate să-i fie ușor și cu diavolul, pe căile întunericului.

Omul care are smerenie are lucrări bune, Îl are în el pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, cum zice autorul Proverbelor: În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului. În inima tulburată (a celui mândru), locuiește diavolul.

Acele nesfârșite întrebări „de ce?” , care ne apucă pe toți uneori: „De ce să fac asta?”, „De ce să gândesc așa?”, „De ce să spun acest lucru?”, „De ce să procedez așa?”, „De ce nu am gândit așa?”, „De ce am spus-o?”, „De ce am făcut-o?”; sau, să gândim despre alții: „De ce să-mi spună acest lucru?”, „De ce să gândească așa?”, „De ce să-mi vorbească așa?”, „De ce să facă acest păcat împotriva mea?”, „De ce să mă trădeze?”, „De ce să mă părăsească?”…

Precum pomii care des se răsădesc nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, tot aşa, şi pe obiceiurile cele rele şi deprinderile păcatului, mărturisirea cea deasă nu le lasă să prindă rădăcină adâncă în inima celui care des se mărturiseşte sau, mai bine să zic, precum un pom bătrân şi mare nu poate fi tăiat numai cu o singură lovitură, tot aşa, şi pe un vechi obicei sau deprindere a păcatului numai o (singură) durere a inimii – şi aceasta poate nu în chip desăvârşit – ce a arătat cel care se pocăieşte la mărturisire nu poate să o dezrădăcineze şi să o şteargă desăvârşit, măcar deşi s-a iertat păcatul lui prin rugăciunea cea de iertăciune a duhovnicului său.

De obicei, dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru, războindu-ne prin ele şi silindu-ne „la consimţirea cu păcatul”: „Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”. Cunoscând patimile încuibate acolo, ei ne îndeamnă mintea la „păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).


Nimic nu lovește mai mult neamul omenesc decât răcirea dragostei și nimic nu-l desfigurează atât de mult precum îndepărtarea dragostei. Răcirea dragostei creează diferențe de păreri, tulburări și polemici ideologice, pentru că dispoziția de a nu-i iubi pe frații noștri naște iubirea de putere, bucuria de a stăpâni, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburătoare, anarhice.

Îmi aduc aminte că, odată, un monah de la Muntele Athos mi-a spus: „Athanasie, oamenilor cu mărinimie, care ne nevoim în viața duhovnicească, Hristos ne dăruiește și câteva bombonele, însă nu vrea să-ți dea numai aceste bombonele, ci întreaga cofetărie, dar nu vei rezista, Athanasie al meu, te vei topi, te vei topi…”.