Omul nu este numai carne, oase şi sânge, care putrezesc, ci şi altceva: duh în care se cuprinde o sclipire din Duhul lui Dumnezeu. Omule, vezi ce faci cu această licărire dumnezeiască din tine! Stă în puterile tale să o faci să crească sau să o înăbuşi sub obroc şi să o faci să piară! Va veni vremea când toţi vom da seama de asta!
Tu, în mărginirea ta, te gândeşti să ai ale lumii, să te bucuri de toate şi să nu te pui rău nici cu Dumnezeu. Sărmana, strâmtă raţiune omenească! Cine este cu Dumnezeu, greu poate fi plăcut oamenilor şi greu se poate bucura de toate ale lumii. Tu însă mai cu osârdie te rogi pentru ‘fericirea’ ta, ceri căsătorie, bani, îndepărtarea vrăjmaşilor, spor la serviciu şi la şcoală, avansare şi belşug în casă… Şi foarte rar îţi doreşti lumina de sus şi mântuire. Asta pentru că eşti foarte bine înfipt în ţărână din care ai ieşit.
Doreşti toate cele pământeşti şi eşti nefericit, fiindcă nu înţelegi că viaţa ta este trecătoare: “Omul, ca iarba, zilele lui, că floarea câmpului, aşa va înflori. Ca vânt a trecut peste ele şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte nici locul său” (Ps. 102). Ţi le doreşti pe toate pentru aici şi acum, dar viaţa ta nu se sfârşeşte aici. Ar fi uşor! Este însă un mâine, un mâine de care nimeni nu scapă. Un mâine când toate ale tale vor trece de la întuneric la lumină şi se vor preţui nu cu măsura ta.
Deci, grăbeşte-te cât mai ai timp! Schimbă-ţi viaţa! Că iată, acum este vreme potrivită, acum este ziua mântuirii!
Extras din Preotul martir Constantin Sarbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2011, p.202