Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.
Mitropolitul Bartolomeu Anania a fost un extraordinar predicator, cuvintele sale de învăţătură fiind ascultate mereu cu mare drag şi luare aminte. Redăm în cele ce urmează una dintre omiliile sale despre sensul vieţii:
Un om cu adevărat mândru este cel care nu recunoaşte asupra sa nici un fel de lege, de autoritate, nici a lui Dumnezeu şi nici omenească; acesta îşi este sieşi lege. În viaţa Avvei Dorothei există o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire. Acolo i s-a spus că în obşte vieţuieşte un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei. El nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât.
Nici că poate exista un cuvânt mai frumos despre umilință și sensul ei în buna înțelegere a lucrurilor, în profunzimea trăirii creștine, decât cel al filosofului creștin Ernest Bernea. De prisos fiind deci orice comentariu vă lăsăm în compania acestei extraordinare cugetări:
Oamenii, oamenii bogați în cunoștințe, se cred în genere centrul lumii, se cred în stare de a stăpâni până în sferele cele mai îndepărtate. O lipsă de măsură caracterizează omul modern.
Ca fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, adică ai împărăţiei lui’ Dumnezeu, suntem datori să ne întoarcem de la cele rele la cele bune, de la păcat la virtute; această întoarcere este numită în credinţa Bisericii, una şi nedespărţită Pocăinţă şi înviere din moartea păcatului. Cât de importantă este Pocăinţa, adică întoarcerea omului din calea păcatului la Dumnezeu şi mărturisirea păcatului în Sfânta Taină a Spovedaniei în care luăm iertarea păcatelor, vindecarea de boala sufletului, ne-o spun cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.
Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul drepţilor se va binecuvânta. Şi nu numai sfântul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme.
Acum primăvara, când natura se îmbracă în veşmintele sale cele mai alese, simţi o bucurie de nedescris dacă frumuseţea naturii este însoţită de o stare duhovnicească sublimă. Cu adevărat, Dumnezeul nostru a făcut toate lucrurile cu înţelepciune! Sufletul nu se mai satură să admire frumuseţea naturii. Oh, dacă omul şi-ar înălţa doar mintea de la cele pământeşti către Ierusalimul cel de Sus, către frumuseţea de negrăit a raiului, acolo unde mintea cea limitată, pământească nu mai poate lucra! Dacă aici, în valea aceasta a plângerii, aflaţi în exil, bunul Dumnezeu ne-a oferit atâtea frumuseţi de care să ne bucurăm, mă întreb cu cât mai frumos poate fi locul în care Însuşi Dumnezeu sălăşluieşte! Cu adevărat ”pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18).
„Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul.
Reflecţiile traduse în continuare datează din anul 2006, când, pe o plajă din Soci, actorul şi muzicianul Petr Mamonov, protagonistul filmelor „Ostrovul“ şi „Ţarul“, i le-a încredinţat publicistei Larisa Maliukova, de la Novaia Gazeta, unde au şi apărut pentru prima oară (nr. 55/24 iulie 2006).
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe cealaltă! Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!”
Mersul de azi al vieţii, cu iuţeala-i năucitoare, îi constrânge pe oameni să joace cum se şi cântă. Omul nu-i niciodată singur cu sine. Chiar de se află undeva într-un sanatoriu, sau stă acasă să se odihnească, tot e un anume ritm care i se impune, tot e un program pe care trebuie să îl urmeze. Totul se prescrie dinainte. Eşti hrănit, informat, învăţat ce îţi lipseşte. Mulţimi uriaşe sunt strânse laolaltă şi totuşi fiecare e despărţit de ceilalţi prin lupta zilnică pentru viaţă. Chiar şi credincioşii sunt atinşi: ajung şi ei să fie nepăsători, ajung şi ei, pe nesimţite, mai aproape de ”normă”.
Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi în urechile surzilor.
Aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu să dobândiți făgăduința” (Evr. 10, 36).
Cei care rabdă fără cârtire și cu stăpânire de sine rămân credincioși voii lui Dumnezeu. Și aceia care rămân credincioși voii Lui vor primi răsplata pe care le-a făgăduit-o Hristos, Împărăția cerurilor. Răbdarea în încercări este un mijloc sigur pentru a ne uni cu Dumnezeu. Pe cât cârtirea ne desparte de Dumnezeu, pe atât răbdarea ne călește unirea cu El.
Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.
În liniştea dimineţilor de duminică şi în sărbători (când este cruce roşie în calendar), se aud clopotele Bisericilor, care-i îndeamnă pe oameni să nu se lase robiţi de lucruri lumeşti sau amăgiţi de fapte păcătoase, ci să vină la Sfânta Biserică spre a li se da hrană duhovnicească.
Duminica nu este o zi a omului, ci este o zi a Domnului (Dies Dominica), și de aceea trebuie consacrată lui Dumnezeu.
Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama şi a fost instituită o dată cu canonizarea sa oficială, în 1368. Praznicul Sfântului Grigorie a fost rânduit alături de cel al restaurării sfintelor icoane, ocupând împreună cu el un loc privilegiat şi semnificativ în cursul anului liturgic. Atât victoria asupra iconoclaştilor din secolul al IX-lea, cât şi cea asupra umaniştilor bizantini în secolul al XIV-lea, reprezintă triumful învăţăturii ortodoxe a îndumnezeirii omului, moştenită de la Sfinţii Părinţi, asupra raţionalismului elenistic din mediile cultivate din Bizanţ şi care şi‑a găsit noi susţinători în scolastica occidentală şi în precursorii Renaşterii.