Nu de puține ori ne lovim, atunci când ieșim pe stradă, de comportamentul grosolan al semenilor noștri. De lipsa de respect, care a devenit un ingredient aproape indispensabil în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i‑l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic. Din această cauză avem adesea senzația că înșelătoria, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, ci tind să devină rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi.
Este suficient să privim puțin în trecut, să revizităm tradiția noastră românească pentru a ne reaminti că nici lumea, nici oamenii nu au fost dintotdeauna așa. Socrate credea că oamenii comit răul din neștiință. Aș adăuga la această sentință antică faptul că oamenii își pot pierde calitatea de ființe umane și pentru că au uitat să își mai adreseze întrebările fundamentale, au pierdut deprinderea de a‑și pune întrebări, de a se chestiona. Dacă, de pildă, te vei întreba: „ce înseamnă să fiu om?”, nu mică îți va fi mirarea când vei descoperi în cultura noastră tradițională răspunsul, dar și mijloacele prin care, odată dobândită virtutea omeniei, ți‑o poți păstra pe mai departe.
Vom vorbi, prin urmare, în cele ce urmează, despre omenie – acea calitate de a fi om pur și simplu, făcând apel, pe de o parte, la înțelepciunea strămoșilor noștri – condensată în zicerile populare -, iar pe de alta, la câțiva gânditori care au analizat virtutea omeniei, punându‑i în lumină multitudinea de forme sub care se poate manifesta în realitatea socială.
„Un buchet de flori ale sufletului”
În cartea Omenia și frumusețea cea dintâi, George Racoveanu observa semnificațiile multiple ale cuvântului „omenie”, ceea ce face dificilă traducerea sa fidelă și exhaustivă într‑o altă limbă: a fi omenos înseamnă a fi ospitalier, dar și onest, înseamnă a fi o persoană onorabilă, dar și cuviincioasă, înseamnă să fii un om bun, dar și a fi om, pur și simplu, adică a‑ți manifesta firea, natura ta, așa cum a fost creată de Dumnezeu. În opinia lui Racoveanu, omenia este „un buchet de flori ale sufletului”, iar podoabele ei sunt: „iubirea de străini”, „ținerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziția de jertfă, spiritul dreptății, mărinimia, modestia, credința în Dumnezeu”.
La români, cea mai cunoscută formă de omenie este ospitalitatea, iubirea de oaspeți. „A omeni” pe cineva în realitatea vieții de zi cu zi, în concretul ei, înseamnă să‑l primești pe străin cu inima deschisă și să‑l cinstești pentru simplul fapt că este om ca și tine. Să îl ospătezi, dacă este flămând, să îi oferi un loc de odihnă, dacă este ostenit.
În sprijinul ideii că a fi om de omenie înseamnă și să îți ții cuvântul dat, Racoveanu extrage din comoara spiritualității românești versurile unui cântec și câteva proverbe autohtone. Cântecul sună așa: „Furnica, de e furnică, lighioana micuțică, la trup mare, la cap mică, se târăște pe pământ, și se ține de cuvânt. Dar noi oameni botezați, de cuvânt c‑am fost lăsați!”
Având în vedere importanța cuvântului, consecințele sale faste sau nefaste pe care le poate provoca în lume, românul de odinioară considera că e mai bine să fii cumpănit la vorbă, să îți cântărești cuvintele înainte de a le da drumul în văzduh. El credea și că este preferabil să fii mai degrabă tăcut decât guraliv: „Dumnezeu a dat omului două urechi și numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună”. Aceasta și pentru că „Pe unde iese vorba, (pe acolo iese) și sufletul!”
Omul de omenie este animat de sentimentul onoarei. Pentru el, una dintre cele mai mari griji este să își păstreze onoarea, să nu se facă de rușine. De unde și zicala: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de rușine”.
Omul adevărat manifestă înclinația de a se pune în slujba aproapelui său, de a‑l situa mai presus de sine și – dacă situația o cere – de a se sacrifica pentru el. A fi om de omenie presupune să fii și o ființă iubitoare de dreptate, să nu rabzi nedreptatea care i se face semenului tău.
Cel care întruchipează virtutea omeniei are o inimă largă, un suflet mare. Cu alte cuvinte, este mărinimos. Iar a fi mărinimos înseamnă să nu răspunzi răului cu rău, să îl ierți pe vrăjmașul tău. Străbunii noștri spuneau: „Iertarea poart‑o‑n sân, ca s‑o ai la îndemână”.
Omul plin de omenie este o făptură modestă, conștientă de limitele ființei sale. De unde și sfatul pe care ni l‑au lăsat strămoșii: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârși, nu arăta a o fi săvârșit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”.
Omul de omenie este o ființă religioasă. Cununa tuturor virtuților omeniei este credința în Dumnezeu. Pentru un credincios, viața este un dar divin pentru care trebuie să mulțumim continuu: „Mulțumim lui Dumnezeu și de bine, și de rău”.
„Omul fără omenie e ca și trupul fără suflet”
Pentru părintele Dumitru Stăniloae, omenia este un cuvânt derivat de la „om”, „încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul”, dar și expresia bunei raportări la aproapele nostru: ești om de omenie când întreții „relații cinstite, atente, sincere, înțelegătoare, lipsite de gânduri de înșelare a semenilor”. Omul de omenie empatizează cu suferința semenilor săi. Drama, tragedia, neîmplinirea, eșecul, durerea celuilalt devin toate ale mele. În măsura în care mă raportez afectiv și activ la suferința din preajma mea, rămân om, îmi păstrez nealterat chipul de om. De aceea, concluzionează părintele Stăniloae, „omul nu e om decât în relația normală cu semenii săi”.
Se poate spune că „omenia e granița între om și animalul inconștient sau fiară”. În acest sens, despre acela care a încetat să mai fie om de omenie, poporul român spune că „și‑a mâncat omenia” sau că „s‑a făcut din om neom”. Pentru țăranul român, omul lipsit de omenie este mort din punct de vedere spiritual: „Omul fără omenie e ca și trupul fără suflet”.
La antipodul omului de omenie – scrie părintele Stăniloae în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român” – se situează cei care și‑au pierdut chipul de om, indivizii care au regresat la stadiul de animalitate. Pe aceștia înțelepciunea neamului românesc îi califică grav: „o lepră de om” sau „un câine de om”. A fi om de omenie ‑ continuă părintele Stăniloae ‑ „înseamnă a nu fi lepră de care oamenii trebuie să se ferească, pentru că aduce o molimă în viața lor”.
Omenia nu face casă bună cu egoismul și individualismul. Câte exemple de egoism exacerbat, uneori monstruos, întâlnim în marea literatură?
Străbunii noștri credeau că omenia este o virtute rară: „Omenia nu‑i cu carul”. De aceea, când o întâlnim, trebuie să o prețuim la justa ei valoare: „Omenia‑i mai scumpă ca avuția”.
Omenia – o virtute evanghelică
În cartea „Îndemn la simplitate”, filosoful și etnologul Ernest Bernea constată că bunătatea – sinonimă omeniei – are ca fundament ultim chipul lui Hristos, ascuns tainic în sufletul nostru: „Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptățește și face posibilă bunătatea. Omul cunoaște această stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus”. Toate calitățile morale încorporate în virtutea românească a omeniei reflectă Fericirile din Predica de pe munte. O altă dovadă că fără El nu putem face nimic! (Ioan 15, 5)
Ciprian Voicilă, ziarullumina.ro