Iatã-ne ajunși la ultima treaptã a urcușului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în fațã: Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna cea Mare.
Se numeşte „mare” nu pentru că este mai mare sau are mai multe zile decât celelalte săptămâni, ci „pentru că mari s-au arătat izbânzile Stăpânului cele pentru noi.
”Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea.
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este unul din cele 12 praznice împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care are loc în Duminica dinaintea Învierii Domnului (a Sfintelor Paști), această zi fiind cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor.
În această zi creștinii sărbătoresc venirea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim ca împărat al cerului și al pământului, înainte de patimile și Învierea Sa.
Frati crestini, Am sa va spun cateva lucruri despre Lazar. Inainte de asta am sa subliniez ca in Ierusalim, catre sfarsitul vietii Sale pamantesti, Mantuitorul a savarsit trei minuni mari, amintite de sfantul evanghelist Ioan, care au indarjit foarte mult pe dusmanii lui Iisus Hristos impotriva Lui. Minunile au fost asa: vindecarea orbului din nastere, vindecarea slabanogului de la Vitezda si invierea lui Lazar. Vedeau ca acest Iisus, profet sau invatator, cum ii spuneau ei, face niste minuni mari si dumnezeiesti, dar vroiau sa-L tagaduiasca. Cautau toate mijloacele sa dovedeasca ca nu El le-a facut, sau daca le-a facut, le-a facut cu puterea celui rau, cu puterea lui Belzebut.
Învierea lui Lazăr este sărbătorită în Biserica Ortodoxă cu o zi înainte de Duminica Intrării lui Hristos în Ierusalim. Cele două zile alcătuiesc împreună hotarul şi puntea de legătură între Postul Paştilor şi Săptămâna Patimilor: sunt două zile de prăznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o săptămână, Învierea lui Hristos – biruinţă asupra morţii.
Hristos se afla, aşadar, dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ţinut pustiu, unde Ioan botezase cândva. Aici a primit mesageri de la cele două surori, Marta şi Maria: Îl rugau să vină cât mai repede la casa lor, deoarece Lazăr era grav bolnav. Nu se spune ce boală avea, însă aceasta era fără vindecare şi ducea spre moarte. Totuşi, Iisus nu răspunde imediat rugăminţii lor; rămâne încă două zile în locul în care se afla. Apoi, însoţit de ucenici, porneşte spre Betania. Ajunge în sat în cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei şi Mariei era încă mare: mulţi prieteni şi cunoscuţi de-ai lor erau încă alături de ele pentru a le consola. La marginea satului, Iisus o întâlneşte pe Marta, care, uşor mustrător, Îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“. Hristos îi răspunde: „Eu sunt învierea şi viaţa!“, adică El este Cel care a adus la viaţă toate, dar şi Cel care are putere să biruiască moartea. O va dovedi, de altfel, peste puţine zile, când, prin moartea Sa, primită de bunăvoie, va birui moartea.
În Biserică, educație înseamnă conducerea oamenilor nu spre anumite valori ori idealuri, ci spre iubirea Domnului nostru Iisus Hristos. Educație, în Biserică, înseamnă ca omul să învețe să-L iubească pe Hristos. Biserica vorbește despre iubirea pentru Dumnezeu. O concepție secularizată a religiei vorbește doar despre credința în Dumnezeu. Dar desăvârșirea cuvântului Bisericii este iubirea care va rămâne în veci, de vreme ce atât credința, cât și nădejdea vor dispărea în ziua cea din urmă. Cea care va rămâne va fi dragostea. Așadar, ceea ce se cere de la om este să învețe să-L iubească pe Dumnezeu.
Nu este în puterea oricui, voi aceștia, nu este în puterea oricui să filosofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar așa de puțin însemnat lucrul acesta şi pe puterea celor care se târăsc pe pământ. Voi adăuga chiar că nu se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme şi nici oricui şi nici orice, ci este o vreme când trebuie să vorbim despre El şi cui trebuie să vorbim despre El şi cât trebuie să vorbim despre El.
Tot mai multe voci susţin că sfinţenia a dispărut de pe faţa pământului, că este imposibil în zilele noastre să mai existe sfinţi după măsura celor din vechime. Iată însă un exemplu relativ recent că Biserica lui Hristos este vie, că în unele locuri este persecutată, iar slujitorii ei o apără chiar cu preţul vieţii, primind cununa de martir: este cazul Arhimandritului Filumen, canonizat drept Noul Sfinţit Mucenic Filumen, după ce a trecut în lumea drepţilor în anul 1979, în împrejurările pe care le vom descrie mai jos. Datele despre acest nou sfânt, aproape total necunoscut la noi, au fost preluate din Buletinul informativ al Departamentului de Relaţii Externe al Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (nr. 46, apărut în „Orthodox America”, aprilie-mai 1984).
Se ştie că monahismul în Biserica Ortodoxă are mai multe trepte: frate începător, rasofor, monah şi schimonah (schivnic). Fiecare treaptă are durata ei de timp în viaţa nevoitorului.
Cât timp este necesar să vieţuiască şi să se nevoiască un ostenitor într-o treaptă monahală se analizează de către conducerea mănăstirii, printr-o evaluare duhovnicească, de la caz la caz. Iar în ceea ce priveşte înaintarea în una din treptele monahismului, se ţine seama de sporirea duhovnicească a nevoitorului şi, la cerere, i se acordă dreptul de a fi primit într-o altă treaptă monahală.
A zis unul dintre Sfinţi: „Era un sihastru oarecare, bătrân cinstit, şi m-am dus odată la dânsul, că eram scârbit de ispite. Şi era bătrânul bolnav şi zăcea pe jos. Şi eu, după ce l-am sărutat, m-am aşezat lângă dânsul şi i-am zis: Roagă-te pentru mine, Părinte, că foarte multă supărare am din ispitele dracilor. Iar el, deschizându-şi ochii, a privit spre mine şi a zis: Fiule, eşti prea tânăr, şi Dumnezeu nu sloboade ispite asupra ta. Şi i-am zis lui: Deşi sunt tânăr, am ispite, care se cuvin bărbaţilor în vârstă. Şi el iarăşi a zis: Aşa dar voieşte Dumnezeu să te înţelepţească.
Trezvia este adâncul atenţiei! Atenţia este o lucrare a minţii pe care o folosim mai mult involuntar. Adică o lăsăm să fie stimulată dinafară, prin tăria evenimentului! De aceea e captivată mai ales de evenimentele ieşite din „comun”! Pe aici şi marile câştiguri pe care le obţin cei ce ştiu să manipuleze această fereastră a sufletului. Dar ea poate fi folosită duhovniceşte.
Spre dimineaţa unei nopţi de toamnă am avut un vis. Mă frământau unele probleme şi căzusem în deznădejde. Din senin, un moşneguţ, îmbrăcat în haine preoţeşti, negre, păşeşte în camera mea, zâmbind şi emanând o bunătate nespusă. I-am recunoscut chipul dintr-o fotografie dragă mie. Am început să plâng. „Fugi de la mine, nu sunt eu vrednic să văd sfinţii lui Dumnezeu”, i-am spus. A zâmbit. S-a apropiat şi m-a întrebat: „Ia spune, ce te apasă?”.
De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
Iată ce-i spune Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai: „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este sfânt“ (Ieşirea 3:5). Locul acela de pe Horeb a devenit sfânt pentru că acolo s-a arătat prezenţa lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu a vorbit cu omul, cu Moise. Acel Rug Aprins, pentru noi creştinii, este o preînchipuire a Sfintei Biserici Ortodoxe, unde toţi ne descălţăm de răutăţi, de patimi şi de tot felul de păcate, pentru că suntem în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui Iisus Hristos prezent acolo în Sfânta Împărtăşanie. La Sfânta Liturghie, duminica, vin cei care vor să-şi mântuiască sufletele, vin cei care-L iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos.
”Întoarceți-vă la Mine cu toată inima voastră”
[…] Minunată viaţă (a Sf. Maria Egipteanca – n. n.), care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie.
Nu ne va mântui pe noi locul, dacã nu vom face voia lui Dumnezeu, ci pe fiecare îl mântuieşte mintea cea cu bunãvoie cãtre Dumnezeu. Cã nu este ajutor nici din dregãtoria cea cinstitã, nici din locul cel sfânt pentru cel ce nu face porunca lui Dumnezeu. Cã ce dregãtorie este mai mare decât dregãtoria lui Adam cea fãrã de moarte sau ce loc este mai frumos decât raiul din care a fost izgonit Adam prin cãlcarea poruncii lui Dumnezeu? Şi, dimpotrivã, ce este mai de ocarã decât gunoiul pe care şezând, Iov a pãzit porunca lui Dumnezeu şi în rai s-a sãlãşluit? Iar Saul la împãrãţie fiind, şi în palate de mult preţ stând, şi viaţa aceasta a pierdut-o şi nici pe cealaltã n-a câştigat-o.