– Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc întotdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.
În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.
Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească. Tot ceea ce s-a cucerit de veacuri, este acum insultat, batjocorit, călcat în picioare. Nici o emoție, nici un sentiment, nici un respect pentru tot ceea ce este sfânt. Grabnică și brutală consacrare a tuturor aici și acum. Nu am venit în seara aceasta să vă dăscălesc, să fac pe învățătorul, sau predicatorul, sau pe pedepsitorul și procurorul. Am venit să depun în fața voastră smerit durerea mea, dragostea mea și cugetul meu sincer.
Vedeţi, atmosfera este tensionată întotdeauna la asemenea dezbateri şi discuţii, şi aşa a fost din totdeauna. Nu trebuie să ne mirăm sau să ne smintim pentru că sunt discuţii contradictorii. Toate sinoadele au trecut prin asemenea frământări interioare şi lucrările Sinoadelor mărturisesc asta. Dar, ceea ce face un Sinod nu este de a lovi în persoane, în oameni, ci este în a încerca să corecteze şi să ţină învăţătura dreaptă a Bisericii, Adevărul revelat să îl păstreze – deci, acesta este scopul unui Sinod. Şi este implicit şi inerent că apar tensiuni, discuţii contradictorii. Şi cred că este important să le audiem şi noi din afară, şi să aşteptăm rezultatul Marelui Sinod din Creta, un Sinod, de altfel, care a fost pregătit de aproape 100 de ani.
Adesea, pregătirea pentru nuntă este o pregătire pur materială, pur omenească; după ce s-au stabilit datele financiare cu privire la susținerea și desfășurarea nunții, în grabă se stabilește și ora săvârșirii slujbei Cununiei. Mentalitatea referitoare la căsătorie și la viața de cuplu se face simțită și-n trăirea momentului unic pentru o familie: nașterea ei ca „biserică-mireasă” a lui Hristos. Iubirea care-i unește pe miri trebuie completată de iubirea lor față de Dumnezeu, care-i face să-și pună problema mântuirii, într-un mod foarte concret.
Gândurile tale sunt împovărate pentru că ai primit gândurile semenilor tăi. Roagă-te,dar, lui Dumnezeu să te despovăreze: „Doamne, ia de la mine povara asta!” Acestea sunt gândurile lor, este urzeala lor – iar tu, omule, ai avut cu totul alt gând. Ei, însă, au avut un altul, astfel încât s-au năpustit asupra ta (cu gândurile), și te-au prins de îndată în planul lor de atac – și suferi, vezi. Dar dacă ai rupe legătura cu această năvală a lor, ai avea pace. Atunci ar putea vorbi și s-ar putea năpusti asupra ta – și tu vei rămâne liniștit. După aceea, se vor dezumfla ca o bășică. La început, se vor umfla precum un mare balon, iar apoi, când nici un gând (rău) nu va veni de la tine, când vei răspândi numai gânduri liniștite, pline de dragoste – atâta timp cât împărtășești numai bine, se vor dezumfla și nu vor mai avea putere, și nu te vor mai lovi, nu vor mai fi primejdie pentru tine.
„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire, care merge până la jertfa prin care omul se dăruiește celuilalt, poate câştiga inima celuilalt. Atunci însă, Îl imităm pe Hristos. Dar această „imitaţie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru originar. Iertarea este legată de înţelegerea slăbiciunii celuilalt şi a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iertăm pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalţi? Deşi ştiu că este bolnav, din comoditate personală spun că sunt obosit. Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile faţă de ceilalţi. Nu fac poate rău, dar nu fac nici bine, iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalţi în singurătatea şi neputinţa lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; şi nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalţi; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?”
Sorin Dumitrescu: Sintagma „crede și nu cerceta” există în Scriptură? Care este originea acestor vorbe?
Părintele Galeriu: Nu, nici vorbă, nici pomeneală! Eu cred că unii, în diverse dialoguri cu teologi, și mai cu seamă în mediul apusean în care o vreme folosința Scripturii a fost interzisă poporului, ca nu cumva acesta să o interpreteze greșit și să fie prilej de erezii, atunci probabil s-a ivit această sintagmă străină, pusă ignorant și malefic pe seama Sfintei Scripturi.
Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl în acest fel caută să fie cei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).
Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac.
Învăţătura aceasta ne-a vestit-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătura lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Domnul nostru Iisus Hristos spune că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt mai multe pilde în Sfânta Evanghelie în care împărăţia lui Dumnezeu este asemănată cu o masă, cu un ospăţ, cu o nuntă, cu un ospăţ de nuntă. Se spune că la ospăţul acela sunt primiţi toţi cei care răspund invitaţiei şi care au haine de nuntă. Împărăţia lui Dumnezeu însă nu începe cu lumea cealaltă, nu începe cu moartea, ci împărăţia lui Dumnezeu începe cu viaţa în care trăim acum.
Virtuţile sunt drumul spre cunoaşterea de sine, pentru că sunt drumul spre cunoaşterea şi trăirea infinităţii iubitoare a lui Dumnezeu. Vârful virtuţilor este smerita cugetare, iar în ea se arată adevărata cunoaştere de sine. Se identifică astfel făptuirea morală cu progresul întru cunoaşterea de sine. În afară de această făptuire nu se poate cunoaşte cineva pe sine.
Părintele Sofronie (Saharov) vieţuise deja aproape cinci ani în Mănăstirea Sfântului Panteleimon înainte de a-l cunoaşte personal pe sfânt. El fusese hirotonit diacon în 1930 de Episcopul Nicolae Velimirovici, care era un mare prieten al Sfântului Siluan şi îl vizita adeseori.
De la început trebuie să spun ce mare binecuvântare este pentru Biserica noastră Ortodoxă faptul că a stabilit, printre altele, şi căsătoria clerului, a stabilit ca preoţii să aibă familie, în opoziţie cu Biserică Romano-Catolică care, din acest punct de vedere, urmează alt drum. În toate problemele ei, dar şi în aceasta, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă se dovedeşte mult mai călduroasă, mult mai aproape de om şi de nevoile lui şi, repet, consider că este o foarte mare binecuvântare să avem preoţi căsătoriţi. Ei alcătuiesc majoritatea preoţilor noştri care trăiesc Taina Preoţiei simultan cu căldura căminului şi a iubirii familiale. Tind să cred că, dacă lucrurile nu ar fi fost aşa, Biserica ar fi fost cumva străină de problemele omului contemporan, şi aceasta deoarece în familie se trăieşte plinătatea nevoilor omeneşti, dar şi a soluţiilor creştineşti ale acestor nevoi şi probleme cu care se confruntă oamenii.
………………………………………………………………………………………………………………………..Sursa: radiotrinitas.ro
Ai auzit pe unii eretici spunând: „Toți creștinii sunt preoți, de aceea nu avem nevoie de preoți consacrați. Oricine care este botezat, a devenit preot prin botez. Prin urmare, toți creștinii, bărbați și femei, pot săvârși toate actele preoțești, pe care acum le săvârșesc anumiți preoți”.
Află că aceasta este o mare înșelăciune.
Se întâmplă ca oameni răi să dea cuiva otrava înălțării de sine: așa ne-a vărsat în fire otrava aducătoare de moarte a păcatului, vrăjmașul nostru, șarpele cel vechi. Dacă se întâmplă să se otrăvească, omul, chiar, dacă înainte era sănătos, ajunge în mare suferință: și firea noastră era curată, neprihănită, sfântă, bună dar când otrava vicleanului șarpe a pătruns în ea, a căzut în boală și nenorocire nevindecată. Aflându-se în om, otrava îi îmbolnăvește tot trupul: și otrava cea aducătoare de moarte a șarpelui ne-a îmbolnăvit toate puterile sufletești și trupești.
Mănăstirea Suruceni păstrează cu sfinţenie părticică din moaştele Sfântului Epifanie.
Era un oarecare diacon în episcopie, anume Sabin, având ca meşteşug scrierea cărţilor şi cu dreaptă viaţă era împodobit. Şi erau în episcopie călugări, ca la optzeci, iar Sabin era mai cuvios între toţi. Deci, pe acesta îl pusese Sfântul Epifanie judecător peste treburile bisericeşti. Iar odinioară, s-au judecat de către Sabin doi oameni: unul fiind bogat, iar altul sărac. Şi Sabin a cugetat să părtinească şi să ajute săracului, măcar că bogatul avea mai multă dreptate decât săracul.