Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):
– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?
– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.
Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:
Vine un „moment rău” în care suntem stăpâniţi de patima mâniei şi scoatem în afară nu numai prisosul, ci şi ceea ce este înăuntrul cisternei de otravă pe care o avem în sufletul nostru. Astfel, se întâmplă ca şi cu marea: când se învolburează, scoate la suprafaţă lucrurile nefolositoare ascunse înlăuntrul ei şi, oarecum, îşi curăţă adâncurile. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Am văzut oameni care, aprinşi de nebunia mâniei, scoteau dinlăuntrul lor, ca printr-o vărsătură, ţinerea de minte îndelungată a răului. Astfel, printr-o patimă s-au izbăvit de cealaltă”.
Trezvia este o stare sufletească comparată cu starea pe care o are omul când nu doarme, starea de priveghere. Cuvântul trezvie îl găsim în special în volumul IV al Filocaliei şi se referă la starea omului care nu doarme. Este altceva decât somnul; este priveghere, luare aminte, aşa cum cel treaz ştie ce se întâmplă cu sine şi în jurul lui. Trezvia are darul de a pune în evidenţă în special gândurile, inclinările. Este o supraveghere de noi înşine, este starea în care putem să acţionăm asupra întregii noastre vieţi ulterioare.
Părintele Arsenie Papacioc este considerat cel mai mare duhovnic român în viaţă. A făcut parte din “generaţia de aur” a teologilor români, a fost prigonit şi închis de comunişti. A stat în pustie cu părintele Cleopa. Din anul 1976 este duhovnicul Mănăstirii “Sfânta Maria” – Techirghiol.
Deşi are 91 de ani, deşi chinuit de boli trupeşti, părintele încă mai slujeşte. Când am poposit la Techirghiol, părintele Arsenie Papacioc era treaz încă de la ora 4.00 dimineaţa, iar la ora 5.00 era deja în altar. Părintele Arsenie Papacioc a slujit Sfânta Liturghie şi apoi pomenirea morţilor.
Adesea cu acordul nostru, uneori doar dintr-un moft sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii, deopotrivă cler şi credincioşi, cităm canoalele Bisericii ca imperative cazone în vederea restabilirii moralităţii. Fără să se ţină cont de natura alcătuirii lor şi fără să se cuprindă înţelesul lor, canoanele, „trâmbiţele Duhului Sfânt” devin pe buzele conştiinţelor scrupuloase „arme” ale condamnării la iadul temporal sau chiar cel veşnic.
Singurătatea este una din suferinţele cumplite, în special ale copiilor părăsiţi de părinţii lor şi ale bătrânilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-şi mai aduc aminte. Nu trebuie să vă spun eu adevărul asupra singurătăţii de care se resimt bolnavii din spitale: în numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casă, din mijlocul familiei, şi-l strămută năprasnic într-un alt univers, într-o altă cameră, cu o altă fereastră, cu o altă privelişte (dacă ea există), cu alţi oameni, cu alt limbaj, într-un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaşte şi cu care va trebui să se acomodeze. Nu suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, este importantă, ci şocul acesta al ruperii de viaţă normală şi aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viaţă.
Atotputernica pocăinţă este liman dumnezeiesc, spital dumnezeiesc. Orice greşeală se îndreaptă prin pocăinţă, orice rană, orice boală se tămăduieşte prin pocăinţă. Braţele Părintelui Ceresc sunt deschise pentru fiii risipitori care aleargă spre ele. Hristos, Care S-a pogorât pe pământ pentru păcătoşi, nu pentru drepţi, rămâne până acum între oameni nevăzut, dar cu adevărat şi deplin, săvârşind mari semne şi vindecări, şi, potrivit nemincinoasei Sale făgăduinţe, va rămâne între noi până la sfârşitul veacului. Până acum răsuna glasul Lui, până acum se aud cuvintele Lui lucrătoare, rostite oarecând către păcătoasa osândită de toată lumea, care se osândise pe sine însăşi prin tăcerea-i adâncă: Eu nu te osândesc: mergi, şi de acum nu mai păcătui (În 8,11). Cu o astfel de preîntâmpinare se da iertarea păcatelor grele.
Pentru aceia speriaţi de greutatea mântuirii, Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii, desprinsă din Predica de pe Munte, ne aduce mângâiere prin lucidizare. Textul evanghelic porneşte cu o concluzie: „Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Lc 6, 31). Supusă atenţiei noastre astăzi, ca oameni mai mult educaţi decât credincioşi, propunerea pare acceptabilă. Noi ne-am educat să renunţăm la răzbunare când suntem loviţi, suntem obişnuiţi să ne ţinem gura când suntem răniţi şi să tăcem când suntem furaţi, să vorbim la comanda şefilor cu interese de moment, să ne aliniem chiar atunci când linia în care suntem somaţi ne duce la moarte. Iudeii din vremea Mântuitorului – şi azi mulţi gândesc aşa, pornind de la litera Legii
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
A zis Domnul: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Un preot oarecare, şezând într-o zi în faţa bisericii, iată, un duh necurat a venit la dânsul în chip de nor întunecat şi înnegrit şi s-a pus ca un acoperământ pe capul lui şi l-a lipsit de lumină şi mintea lui i s-a luat şi i s-au slăbit lui toate oasele şi nu putea să grăiască; şi, intrând unii, l-au aflat pe el ca pe un mort. Şi a petrecut în boală aceea nouă ani, neputând a se întoarce pe sine pe altă parte, dacă nu-l întorcea pe el cineva. Şi auzind rudele lui, cele despre Sfântul Simeon, au mers la Sfântul, ducându-l şi pe el în pat şi ajungând ca la trei stadii de mănăstire, zăcea acolo.
Acestea, fireşte, au fost spuse cu mult înainte de Sfânta Scriptură. Inima este mai adâncă decât orice, citim în cartea proorocului Ieremia. Adică, inima omului are adâncime şi oricât ar înainta cineva spre lăuntrul său, oricât s-ar înţelege pe sine, oricât s-ar cunoaşte, o parte, totuşi, va rămâne necunoscută.
1. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.
2. “Gatit-ai înaintea mea masă “… şi cele următoare. “Masa” aici însemnează virtutea lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos “împotriva celor ce ne necăjesc “. Iar “untdelemnul care unge mintea” este contemplaţia făpturilor. “Paharul” e cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar “mila Lui” Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci acesta, prin întruparea Lui, ne “urmăreşte în toate zilele”, până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar “casa” însemnează împărăţia în care sunt reaşezaţi toţi sfinţii. în sfârşit “îndelungarea de zile” este viaţa veşnică.
Stăpână prea milostivă şi bună, primeşte rugăciunea mea cea ticăloasă ce se aduce ţie din gură netrebnică, deşi toate le ştii, şi mai ales neputinţa mea. Că eu prin tine scap la bunătatea Fiului tău şi prin tine, Doamna mea, m-am abătut din calea ce ducea spre moarte. Şi ştiind faptele şi toate mişcările mele, cele din zi şi din noapte, cele cu lucrul şi cuvântul, cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă, îndreptează-mă, că eu pe tine te am mijlocitoare către Hristos, Dumnezeul nostru.
În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, când s-au înmulţit păcatele noastre, s-au înmulţit şi primejdiile asupra noastră, încât s-au împlinit cuvintele Sfântului Pavel, care zicea: „Primejdii de la tâlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăţi, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între fraţii cei mincinoşi” (2 Cor. XI, 26). Când cuvintele Domnului s-au împlinit: „Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri”, când ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi şi rănile cele purtătoare de moarte, atunci Prea Curată şi prea Binecuvântată Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperământul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă şi de cutremure să ne apere, de războaie şi de răni să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub Acoperământul său nevătămaţi.
Existenţa educaţiei ne descoperă faptul că omul este o fiinţă incompletă şi nedesăvârşită, aşa cum s-a observat şi continuă să se observe din experienţa neamului omenesc. Toate filosofiile, toate religiile, ştiinţele şi multele civilizaţii dau mărturie asupra acestui lucru.
Omul este o fiinţă care trebuie desăvârşită şi împlinită. De aceea, scopul principal al educaţiei este acela de a-l desăvârşi şi împlini pe om. De îndată, însă, se ridică următoarea întrebare inevitabilă: cu ce anume poate fi desăvârşit şi împlinit omul?
Observat din orice latură, omul este, după esenţa sa, „deschis” altor fiinţe şi altor lumi. El nu este în nici un fel acea monadă închisă a lui Leibniz. Cu întreaga sa fiinţă, atât cu eul său natural, cât şi cu cel psihic, omul împlineşte, conştient sau subconştient, voit sau instinctiv, imensă şi neînţeleasa reţea de viaţă ce înconjoară întreaga lume. Educaţia, dacă se doreşte a fi cu adevărat umană, trebuie să înceapă de la faptele observabile, precum şi de la principiile logice fundamentale.
Rânduiala de azi a ierurgiilor o aflăm în Molitfelnic, unde găsim şi Sfintele Taine. Ierurgiile se apropie de Sfintele Taine atât prin scopul, cât şi prin mijloacele şi efectele lor. Atât unele, cât şi celelalte urmăresc şi mijlocesc, în primul rând,binecuvântarea şi sfinţirea noastră. Și unele, şi altele lucrează în chip tainic prin aceeaşi putere nevăzută a Harului dumnezeiesc, pe care ele îl mijlocesc.
Tristeţea provine şi din alte cauze: din cauza iubirii de sine, jignire sau din cauza a ceva ce nu se întâmplă precum vrem noi; de asemenea şi din cauza înfumurării, când omul vede că cei egali lui se bucură de avantaje; în urma unor evenimente neplăcute, prin care se încearcă credinţa noastră în Pronia lui Dumnezeu şi nădejdea în milostivirea şi ajutorul Său atotputernic. Iar credinţa şi nădejdea adeseori ne sunt sărăcăcioase, din care pricină ne şi chinuim.