În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
A zis Domnul: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Deci fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).
Preaiubiţilor, în aceste şase versete, în aceste puţine cuvinte e fiinţa adâncă a descoperirii dumnezeieşti. A fost numită aceasta spusă a Domnului – “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Şi, într-adevăr, acest cuvânt vrednic este să unească tot sufletul – nu numai creştinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvânt al Mântuitorului, pe Care – cum atât de frumos rostea părintele şi învăţătorul nostru, Dumitru Stăniloae – Tatăl L-a trimis în lume zicându-I: “Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii! Spune-le lor adevărul mântuitor. Şi odată cu spusa acestui cuvânt arată-le jertfa Ta, iubirea Ta supremă!”.
Atunci, să cugetăm împreună asupra acestui cuvânt şi din lăuntrul lui: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor asemenea!”. Să faci tu întâi, să nu aştepţi pe altul să înceapă binele; ci de la tine să pornească. Aşa a zis Iisus: “Faceţi voi…!”. Tu, mai întâi. Căci de la tine, omule, a început – din nefericire, prin ispita diavolului – răul. Pentru ca dintru început, tu, omule, zidit după chipul Ziditorului, deci după chipul luminii şi iubirii dumnezeieşti, ţi-ai întors faţa de la faţa Lui.
Să ne adâncim niţel în taina istoriei omului, a căderii şi mântuirii lui, la acel act tragic în care fratele şi-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adâncimea căderii. Adam şi-a întors faţa de la Dumnezeu. Păcatul lui n-a fost atât de mare… S-a simţit gol… Gol de har, gol de lumină dumnezeiasca şi de iubire. Dar despărţirea lui de Dumnezeu a însemnat şi despărţirea copiilor lui unul de celălalt; până la crimă. Şi, în urma crimei, omenirea a cunoscut atâtea tragedii – ale sfâşierii între fraţi, între popoare… În această cădere a sfâşierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina, puterea divină (căci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-Şi ia nici darul, nici chemarea înapoi, ci darul Lui este veşnic), a ajuns, în Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe care Mântuitorul a rostit-o în Predica de pe Munte: “Aţi auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte…”. Adică la râul cuiva să răspund şi eu, dacă nu mai mult, cel puţin în egală măsură. Aceasta era o formă tragică a Legii Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mântuitorul. Era un fel de suiş, spuneau cei vechi, al legii dreptăţii. De la crima lui Cain urcă omenirea la legea dreptăţii. Cum ziceau romanii: “Dreptatea înseamnă să trăieşti onest, să nu lezezi pe nimeni şi să dai fiecăruia ce este al lui”.
Dar să vedem cum a suit omul, în această taină a mântuirii tuturor. Întrebat fiind un rabin din vremea Mântuitorului: “Spune un cuvânt care să cuprindă esenţa adevărului, şi atât de concentrat să fie acest cuvânt, ca să-l poţi rosti cât ar sta omul într-un picior!”, acel învăţător de lege, acel rabin a rostit: “Să nu faci altuia ceea ce nu-ţi prieşte ţie!”. Aşa cum zice romanul: “Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”. Până aici ajunsese schimbarea – întoarcerea omului de la căderea lui Adam şi a lui Cain – înainte de venirea Mântuitorului. Pentru că, de la acest prag încolo, Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu făcut Om, asemenea cu noi – în numele Tatălui Ceresc cu Duhul Sfânt şi al omenirii întregi, să spună cuvântul pe care l-am auzit: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!”. Cum ţi-ar prii ţie – cum doreşti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns să cunoşti că te salvează – aşa să faci semenului tău. Pornind de la Dumnezeu şi de la tine. Uneori stai şi te gândeşti dacă e îngăduit vreun fel de iubire de sine… N-ai voie să te distrugi. Nu-i egoism, să nu tâlcuim greşit; dar uneori parcă ţi-e îngăduit pentru tine, pentru salvarea ta, să cugeţi la tine săvârşind binele. Este forma, aş zice, adevărată, a iubirii de sine – grijă de mântuirea ta. Măcar plecând de la acest gând care te motivează în adânc, să faci binele.
Şi atunci, aşa cum, din cuvântul Mântuitorului am cutezat a zice: “Precum voieşti să-ţi facă ţie semenul tău să faci tu”, începe, dar, cu binele; niciodată să nu aştepţi ca semenul tău să înceapă, că nu ştii când va începe el, pentru că nu eşti stăpân pe el. Ci totdeauna să ai conştiinţa că tu, începând să faci binele, vei deveni un reper al binelui. Aşa cum Iisus îţi spune: începând cu binele faţă de oricine. Vom tâlcui mai mult acest cuvânt: faţă de oricine.
Zice Mântuitorul: “Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc. Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii acelaşi lucru îl fac. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească înapoi întocmai”. Aici se dezvăluie noutatea şi unicitatea Evangheliei. Căci am pomenit şi starea de crimă între semeni, Legea Talionului: “Ochi pentru ochi” (sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am auzit în pilda amintită), şi starea aceea: Să nu faci altuia ceea ce nu-ţi prieşte ţie, care, observaţi, te opreşte, numai, de la rău. Ea nu e şi salvatoare; este o restricţie, e negaţia; nu e afirmarea, mărturia. Dar Iisus a venit să transfigureze, să transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelaşi pentru toţi, şi din fiecare vrea să facă un semen, un frate asemenea Lui.
Dacă dai cuiva, aşteptând acelaşi dar pentru tine “şi păcătoşii fac între ei asemenea. Dacă daţi cuiva cu împrumut şi aşteptaţi să primiţi înapoi întocmai, ce plată aveţi?”. Omul, în firea căzută, zice: păi cum, Doamne, dacă i-am dat lui, să n-am dreptul să cer înapoi ce i-am dat?! Noi credem şi mărturisim că aici Mântuitorul vrea să ne spună acest lucru adânc de tot: a venit un om necăjit la tine şi ţi-a cerut un ajutor. Pe de o parte, dacă poţi, îi dai, şi-i dai definitiv, deplin, dacă îţi stă în măsură. Poţi să ajungi chiar la acea măsură a văduvei de la templu – care doi bănuţi a avut şi pe amândoi i-a dat –, cu o încredere desăvârşită ca Dumnezeu îţi va da înapoi ceea ce ai dat (şi-ţi dă Dumnezeu în schimb, cu certitudine; mulţi dintre noi au avut această experienţă. Observaţi, cum a zis românul: “Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută”). Dar dacă nu ai ajuns la acel stadiu, atunci îi dai, iar datoria lui este să gândească să-ţi dea înapoi; să nu fii tu cel obsedat şi toată ziua să-i zici: ia aminte că ţi-am dat. Înţelesul Evangheliei acesta este: dacă ai dat, nu rămâne nici o clipă preocupat în chip egoist. Încă mai adânc: numai atunci eşti liber – acesta e cuvântul cel mai de preţ –, când nu mai eşti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai dăruit, şi nici de povară, de robia acelui dar făcut, acelui bine făcut. Abia atunci eşti liber, în adevărul cel mai adânc. Aşa cum spune Sfântul apostol Pavel: ajungi la starea aceea “încât cei ce au să fie ca şi cum n-ar stăpâni, cei căsătoriţi ca şi cum n-ar fi căsătoriţi” (adică preocupaţi doar de legea trupului), ci în acea libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Pentru care zice Mântuitorul: “De aceea zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, ca El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).
Mai întâi: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”. S-a spus adeseori de către tâlcuitori că mai ales în aceasta se află taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul Său în Duhul Sfânt: în iubirea vrăjmaşilor. E vorba aşadar de topirea urii şi a oricărei seminţe a răului, a oricărui lucru al demonului. Căci aici e demoniacul: în ură, în invidie. Se spune că demonul, Lucifer a fost invidios pe om când a luat cunoştinţă că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa şi Se va face asemenea chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru să-l înalţe la strălucirea chipului slavei Sale). De aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi înşine ispitiţi să suferim pentru frumuseţea, pentru curăţia inimii cuiva. Orice îţi iartă omul, mai ales când te vede căzut; un lucru nu-ţi iartă: să fii mai bun decât el. Doamne, fereşte-ne de această ispită şi dă-ne bucuria sfântă de a ne împărtăşi mai curând din bunătatea celorlalţi, din înţelepciunea lor; nu de a-i pizmui.
“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…” asemenea lui Dumnezeu. Căci omul, prin păcat, s-a făcut vrăjmaş Dumnezeirii. Să iubeşti pe vrăjmaşi… E cu putinţă? Este, iubiţilor. Cum? Numai împărtăşindu-te din iubire dumnezeiască. Dacă ai să priveşti în jur, la semenii tăi, greu te vei împărtăşi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a trimis Tatăl pe Fiul Său. În chip de rob; cel mai de jos. Şi în chipul jertfei, al jertfei pentru păcătoşi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Căci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi când noi eram păcătoşi”. Şi a fi păcătos înseamnă a fi vrăjmaş lui Dumnezeu; a fi vrăjmaş ţie însuţi. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-aţi părăsit (în păcatele voastre), ci pe voi înşivă”. Când părăseşti lumina şi iubirea divină, când Îl părăseşti deci pe Dumnezeu, te părăseşti pe tine, îţi părăseşti chipul luminos, îţi părăseşti menirea, salvarea ta. Şi tu atunci eşti vrăjmaş lui Dumnezeu şi vrăjmaş ţie însuţi. Când gândeşti la cuvântul lui Iisus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, gândeşte-te la iubirea ta; că tu însuţi eşti un vrăjmaş. Tu, în căderea ta, eşti vrăjmaşul tău, eşti vrăjmaşul semenilor tăi, eşti, în ultimă instanţă, vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi atunci, o Doamne, cât de adânc se revelează această taină a iubirii vrăjmaşilor! Numai această e salvarea lumii.
Între cele două războaie mondiale s-au petrecut atâtea revoluţii, precum ştiţi: începând din Rusia, apoi în Italia, în Portugalia, în Germania, în Spania, şi la noi, şi în Turcia… Dar dintre cei care au condus revoluţiile, unul singur L-a descoperit pe Mântuitorul; şi nu era din Europa creştină, ci din Asia – Gandhi. El singur, când a citit aceste cuvinte ale Mântuitorului: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”, s-a simţit iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci colonie, sub stăpânire străină). Şi, când l-a întrebat cineva cum, cu ce argumente a condus el eliberarea poporului său, revoluţia, cu vreo învăţătură călăuzitoare din cărţile lor vedice? Nu, a răspuns el. “Când am citit cuvintele lui Iisus: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!», deodată mi-am spus: Asta îmi trebuie. Trebuie să dovedesc vrăjmaşilor mei, şi tuturor, că-i iubim”. Şi toată revoluţia lui a dus-o cu Noul Testament în sân, şi când ajungea în mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora puţin pe scara vagonului, mulţimile îi sorbeau vorbele de pe buze, şi el scotea Noul Testament şi le citea Predica de pe Munte a Mântuitorului, apăsând mai ales asupra acestor cuvinte: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”.
Atunci mi-am zis: Doamne, aceşti conducători de revoluţii din Europa, aceşti dictatori erau botezaţi, erau creştini; şi au făcut să curgă atâta sânge, au ucis atâţia semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, când a întâlnit cuvântul Tău, cu ce flacără a luminii Tale şi a iubirii lui a trăit! El însuşi, în final, aşa s-a şi săvârşit din viaţă – martir. Căci a fost martirizat (noi, cei bătrâni, ştim), în 1948.
Fraţilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te întrebi cum o poţi dobândi; şi cum o poţi trăi. Tu vrei s-o trăieşti pentru salvarea semenilor tăi, a poporului, în numele lui Iisus. Trebuie să te transfigurezi în această iubire divină după chipul Mântuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?
În timp ce la strană sau în cor se cântă: “Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, preotul se roagă în altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te mărturisim pe Tine, Unule, Veşnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziţi cuvânt atât de frumos!) şi acelaşi fiind”. Să reţinem cuvintele: “pururea fiind (existând) şi acelaşi fiind”. Atât de mult ne-au pătruns aceste cuvinte! Noi suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt; după chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire şi lumină, acelaşi este. Şi fiecare din noi tinde să fie acelaşi, în aceeaşi lumină şi aceeaşi iubire, neîncetat, oricând şi oriunde; acelaşi fiind, neschimbat. Vedeţi, demonul (păcatul) l-a sfâşiat pe om, când i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu că de veţi gusta din Pomul cunoştinţei Binelui şi Răului veţi muri? Nu veţi muri. Veţi fi ca nişte dumnezei”. – Cu alte cuvinte, dacă veţi gusta nu numai din Pomul binelui, ci şi al răului. Dar gustând şi din bine şi din rău mai ai unitatea, mai eşti acelaşi? Nu aici s-a produs sfâşierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Căci aceasta a fost căderea, Doamne! În afară de îngerii căzuţi numai omul e duplicitar, e ambiguu, e împărţit. Nu mai e acelaşi în orice clipă.
Mă rog de multe ori lui Dumnezeu, şi ne rugăm toţi: Doamne, ajută-ne să fim în această unitate de credinţă, redobândind unitatea pe care demonul a sfâşiat-o. Şi să fim aceiaşi, în lumină şi iubire divină; acelaşi să fii la altar, acelaşi în biserică, acelaşi în afara ei, la locul tău de muncă, în casa ta, pe stradă, în piaţă, oriunde. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea puterea, de aici înainte măcar, să fim aşa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind şi acelaşi fiind – pururea fiind iubirea şi lumină divină în mine şi acelaşi fiind – în lumină şi iubire: ziua şi noaptea, în călătorie sau stând locului, la lucru său gândind, scriind sau ostenind. În orice stare a mea, acelaşi să fiu.
Zice Sfântul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevărat locul sfinţilor. Iar sfântul este pentru Duhul Sfânt un loc al Său întrucât se oferă să locuiască cu Dumnezeu, şi se numeşte templul Său”. Duhul Sfânt zideşte un loc în lume – e cu adevărat locul sfinţilor. Gândiţi-vă: la Cincizecime, când a pogorât Duhul Sfânt, erau toţi apostolii la un loc; şi acel loc a devenit un loc al Duhului Sfânt. În Evanghelia după Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată. Fiul Său unic, Care este în Sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”; deci Fiul din Sânul Tatălui. Cine este Sânul Tatălui? E Duhul Sfânt. Cine s-a făcut sân al Fiului lui Dumnezeu? Maica Domnului. Ca din ea S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi ea a devenit templu al Duhului Sfânt. Dar, prin botez, creştinul născându-se din apă şi din Duh, din cristelniţa care e sân al Maicii Domnului, şi el devine un loc al Duhului Sfânt, cum zice Sfântul Vasile cel Mare. Inima ta să devină un loc al Duhului Sfânt, un templu al Duhului Sfânt. Când te rogi: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor (al tuturor bunătăţilor dumnezeieşti) şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, curăţeşte-ne de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Duhule Sfinte, vino şi te sălăşluieşte întru noi! – În mine, în tine, în fiecare, ca inima mea să devină loc al Duhului Sfânt. Şi dacă eu devin loc al Duhului Sfânt, atunci lumina Duhului Sfânt străluceşte pe faţa lui Hristos, după al Cărui chip am fost zidit şi voia Tatălui se împlineşte în mine. Dacă eu cuget şi mă rog aşa, aducându-mi aminte mereu de cuvântul lui Dumnezeu – “Vino şi Te sălăşluieşte întru mine, Duhule Sfinte!” – atunci eu rămân acelaşi, un loc al Duhului Sfânt, o mărturie a Lui. Aşa au fost sfinţii toţi, chiar negrăind uneori…
Vă spuneam că la Sfântul Antonie venea un ucenic o dată pe an… Mulţi alţii îl întrebau: “Părinte, răspunde-mi la întrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l întrebă nimic. Stă lângă el.
– Omule, tu nu mă întrebi, nu-mi spui nimic?
– Părinte, mi-e de ajuns să stau lângă tine…” Simţea prezenţa harului, a luminii, a păcii divine lângă el. Aşa au fost sfinţii. Unul se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, dă-mi acea putere ca eu să iau boala acestui bubos, acestui lepros, iar el să ia sănătatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi cineva, bunăoară un bolnav de SIDA în ziua de astăzi şi ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu alte cuvinte să se împărtăşească cineva din pacea lui Dumnezeu care e în tine, căci aceasta vrea Mântuitorul.
De aceea, încheie Mântuitorul acest cuvânt atât de dumnezeiesc: “Deci fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”.
– Împărtăşiţi-vă din milă, din iubirea dumnezeiască; dar pururea aceeaşi, neschimbată. Mereu cercetându-mă: să mă schimb eu după lume?! Doamne păzeşte! Să fiu eu robul ticăloşiei cuiva?! Când vrăjmaşului meu îi răspund cu vrăjmăşie, eu am devenit robul lui. În loc să fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu înseamnă că, văzându-l pe vrăjmaş voind răul semenilor mei sau ţării mele, eu să lucrez cu relele lui. Mântuitorul S-a rugat pe Cruce: “Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac!” – deci: “Vindecă-i, Doamne!”; căci iertare înseamnă vindecare. Asta nu înseamnă că eu am să mă fac părtaş relelor cuiva, să lucrez relele lui. Părinţii au spus: “Iubeşte pe păcătos; urăşte păcatele lui!”. Râul, pe el trebuie să-l urăsc. Dar eu urăsc răul din el, iubindu-l, plângând pentru el, rugându-mă pentru salvarea lui, să nu mai facă rele. Pentru că relele lui pot contamina pe alţii.
Eu, însă, din această lumină şi iubire divină împărtăşindu-mă, să rămân acelaşi. Ajută-ne Doamne, aşa să rămânem, cu conştiinţa că în această stare, cum zic Sfinţii Părinţi, e o arvună a învierii. Când am dobândit starea aceasta, în noi a început învierea. Zice atât de frumos Sfântul Isaac Şirul: “Cel ce a aflat dragostea mănâncă pe Hristos (se hrăneşte cu Hristos) în fiecare zi şi ceas. Şi se face prin aceasta nemuritor. Ca «cel ce mănâncă din pâinea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea în veac»”. Deci cine mănâncă din Cuvântul lui Dumnezeu, din lumină şi iubirea Lui, din dumnezeiasca Împărtăşanie, nu va vedea moartea în veac. Fericit este cel ce mănâncă din Pâinea dragostei, care este Iisus. Căci cel ce se hrăneşte din dragoste se hrăneşte din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o mărturiseşte şi Ioan întăreşte: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vieţuieşte în dragoste rodeşte viaţa din Dumnezeu şi gustă învierea încă din viaţa de aici.
O, Doamne, fă-ne părtaşi să gustăm din taina învierii de aici; adică din taina iubirii. Tu, pururea fiind şi acelaşi fiind, fă-ne şi pe noi să fim aceiaşi; fiecare suflet să rămână acelaşi în iubire, în ofranda sfântă…
Aşa cum mărturisea Sfântul pomenit de noi astăzi, Dionisie Areopagitul, în ceasul martirizării lui: “Cu toate că am îmbătrânit (era ca la nouăzeci de ani), precum mă vedeţi, credinţa mea mărturiseşte. Ca tinereţile ce sunt vii îmi este credinţa bătrâneţilor mele. Şi simt că această credinţă şi mărturie a iubirii Lui va naşte neîncetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii şi ai iubirii veşnice, mărturie a învierii”, ajută-ne, Doamne, aşa să mărturisim şi noi, cei de aici! Fii ai luminii şi ai iubirii, fii ai învierii să fim! Amin.
Părintele Constantin Galeriu