Singurătatea este una din suferinţele cumplite, în special ale copiilor părăsiţi de părinţii lor şi ale bătrânilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-şi mai aduc aminte. Nu trebuie să vă spun eu adevărul asupra singurătăţii de care se resimt bolnavii din spitale: în numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casă, din mijlocul familiei, şi-l strămută năprasnic într-un alt univers, într-o altă cameră, cu o altă fereastră, cu o altă privelişte (dacă ea există), cu alţi oameni, cu alt limbaj, într-un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaşte şi cu care va trebui să se acomodeze. Nu suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, este importantă, ci şocul acesta al ruperii de viaţă normală şi aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viaţă.
De aceea, este nevoie de reumanizarea spitalului: să simtă medicul că în faţa lui nu se găseşte un caz de rezolvat, ci un om, o fiinţă cu trup care suferă, şi cu un suflet care aşteaptă şi speră. Şi dacă sufletul aşteaptă şi speră, el trebuie să fie asemenea lui Iisus, Care a pătruns în orizontul de aşteptare şi de speranţă al slăbănogului din Ierusalim. E nevoie că bolnavul, o dată intrat în camera de spital, să simtă că, dacă s-a rupt dintr-o familie, a intrat în alta. Tocmai pentru că exista suferinţă mergem în spitale să-i vizităm mai cu seamă pe cei care sunt singuri şi nu au pe nimeni care să-i ajute. De aceea avem astăzi preoţi în spitale – şi încă nu avem de ajuns – pentru că cel singur, părăsit sau nepărăsit, să simtă o rugăciune şi o mână caldă, duioasă, pe fruntea lui înfierbântată şi să simtă prezenţa lui Iisus prin rugăciune, înainte de a fi dus pe masa de operaţie.
Uneori e foarte greu să găseşti pe cineva care să stea lângă tine vreme îndelungată, zi şi noapte, şi să se simtă obligat să rupă din somnul lui, din odihna lui şi uneori din hrana lui pentru a fi lângă tine. Oricând eşti singur, nu dispera, ci continuă să aştepţi, că într-o bună zi vine Dumnezeu la tine; chiar dacă tu nu-L cauţi, El tot vine.
Iar dacă mergi tu şi găseşti pe un altul în singurătate, asumă-ţi rolul lui Iisus şi fii teofor sau hristofor, purtător de Hristos, imită-L pe Iisus şi întreabă-l dacă vrea să devină sănătos sau, dacă tu nu ai puterea să-l faci sănătos sau să-i deschizi drumul către un doctor, spune-i o vorbă bună de încurajare, pune-i o mână caldă pe frunte, uită-te în ochii lui şi fă-l să simtă că are în tine un prieten, că nu este singur, şi cu aceasta tot ai făcut o faptă bună.
Avem nevoie de sentimentul solidarităţii umane şi creştine în acest sfârşit de veac şi început de mileniu, în care societatea se fărâmiţează, în care încă mai există războaie, suferinţe, persecuţii, intoleranţă, ură, vărsări de sânge şi prigoane de tot felul. Şi societatea noastră se macină sub ochii noştri, pe zi ce trece, mânată de interese, de egoisme, şi este nevoie să refacem conştiinţa creştină, conştiinţa Bisericii în al cărei centru se află Iisus Hristos care ne-a strigat şi ne strigă tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni”.
Toţi suferim în viaţă, mai mult sau mai puţin, de o boală, de un necaz, de singurătate, de bătrâneţe, de trădarea unui prieten, fiind însă o deosebire între o suferinţă şi o altă suferinţă. Există suferinţa pe care nu o accepţi, din cauza căreia te plângi lui Dumnezeu şi oamenilor şi care te chinuieşte şi degradează, dar există şi suferinţa asumată, care te linişteşte şi care îţi cultivă credinţa că Dumnezeu are cu fiecare o rânduială tainică. Important este că din clipa în care începi să suferi să îţi asumi suferinţa ca fiind a ta, după modelul Hristos. Astfel, suferinţa asumată devine o suferinţă nobilă, iar din acea clipă ea nu îţi mai e străină, ci primeşte un sens, devenind suportabilă şi mântuitoare.
+ I.P.S Bartolomeu Anania