Vine un „moment rău” în care suntem stăpâniţi de patima mâniei şi scoatem în afară nu numai prisosul, ci şi ceea ce este înăuntrul cisternei de otravă pe care o avem în sufletul nostru. Astfel, se întâmplă ca şi cu marea: când se învolburează, scoate la suprafaţă lucrurile nefolositoare ascunse înlăuntrul ei şi, oarecum, îşi curăţă adâncurile. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Am văzut oameni care, aprinşi de nebunia mâniei, scoteau dinlăuntrul lor, ca printr-o vărsătură, ţinerea de minte îndelungată a răului. Astfel, printr-o patimă s-au izbăvit de cealaltă”.
Se poate mânia şi un om care are inimă curată, care nu ţine minte răul şi care este bun la suflet. Însă acest om, în mânia lui, nici nu va ocărî, nici nu va grăi cuvinte urâte etc. „Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune” (Matei 12, 35). Mânia este oglinda sufletului.
Desigur că a lăsa de-o parte cineva răutatea înseamnă un bine pentru sănătatea lui, însă „vărsătura” în sine este respingătoare, urâtă. Şi acest „material” se găsea depozitat înlăuntrul fiinţei lui. De aceea, cei care în mânia lor scoteau ţinerea de minte a răului îşi făceau, în acelaşi moment, bine sufletului lor. Ceea ce scoteau în afară era material respingător, urât, pe care îl depozitaseră în sufletul lor. Aceasta a fost marea lor greşeală: în loc să-şi ţină sufletul curat, l-au întinat, adunând înlăuntrul lui ţinerea de minte a răului, însă, „din fericire, au pierdut-o, chiar dacă în acest mod!”.
Unii continuă s-o păstreze încă în sufletele lor, cu tot ceea ce înseamnă aceasta pentru propăşirea lor duhovnicească. Sfântul Ioan continuă: „Pe aceştia i-am compătimit mai mult decât pe cei dintâi, pentru că prin întunericul ţinerii de minte a răului au alungat din sufletul lor porumbelul, adică pacea şi bucuria Duhului Sfânt” (Scara, Cuvântul 8, 18). „De râul care curge molcom să te temi!”, spune poporul, din experienţă.
Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 31-33