Articole

Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului

Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO.

Continuare …

Boala și durerea este medicamentul ,,special” al proniei lui Dumnezeu pentru a-l aduce pe om aproape de El și a-i spori virtuțile

Tristețea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu își trimite mai apoi harul său iar oamenii se liniștesc. Se liniștesc și se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtășanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului și să facă pomenirile rânduite de Biserică.

Continuare …

Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos

Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neînţeles de către prea mulţi dintre noi. Un Nume pe care sfinţii l-au catalogat a fi… drag, scump, dulce etc. Este fericirea în sine, aşa cum nu a fost şi nu va mai putea fi vreodată. Este tot ceea ce îşi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere şi absolut nimeni nu poate primi. Este tot! Dacă inima omenească este însetată de veşnicie, atunci El este veşnicia.

Continuare …

Oare, ne-am fi întristat noi dacă acele cuvinte pe care le spunem despre alţii s-ar fi spus şi despre noi?

De multe ori într-o conversaţie cu cunoscuţii noştri se întâmplă să vorbim despre o persoană anume. După ce putem cunoaşte că ceea ce spunem în discuţia respectivă se consideră judecare sau este ceva neutru, ceva ce nu poate fi socotit păcat? Ca să înţelegem dacă în acele momente vorbim cu patimă sau nu împotriva cuiva, ar trebui să avem în vedere două lucruri:

Continuare …

Sf. Macarie Egipteanul: “Dumnezeu educă pe om prin experienţa binelui şi a răului”

Întrebare: De ce oare în acelaşi spaţiu, când harul lucrează, lucrează şi păcatul?
Răspuns: Pentru că, în chipul acesta, sufletul să cunoască prin experienţă dulceaţa binelui. Sufletul aceluia care a gustat din har răsuflă şi se odihneşte printr-o trăire străină acestui veac. Şi iarăşi, dacă mintea se lăsă puţin abătută fie la discuţi (cu cineva), fie să facă altceva, ea este iarăşi umplută de păcat, ca împovărarea să-l înveţe prin experienţă amărăciunea (păcatului). Prin urmare, această (amărăciune) urmăreşte să-l facă să se despovăreze cât mai grabnic de păcat, căutându-şi mângâierea şi odihna aceea de negrăit.

Continuare …

Preotul şi muribundul

Astăzi este aproape imposibil să mărturiseşti pe cel aflat pe patul de moarte. În afară de aceasta, preotul începe să fie chemat la cel muribund destul de rar. De obicei este chemat să împărtăşească pe cei bolnavi, nu pe cei muribunzi.
În ciuda tuturor acestor lucruri, preotului i se impune să meargă regulat la cei bolnavi şi la cei foarte grav bolnavi. Se întâmplă ca cel ce se află pe patul de moarte să fie foarte tânăr şi să devină pentru câteva zile fiu duhovnicesc al preotului. Şi, în acest ultim segment al vieţii lui, preotul îl aduce la Dumnezeu.

Continuare …

Iubirea nu este o iubire de schimb, dacă eu te iubesc, tu mă iubești

Iubirea nu este o iubire de schimb. Dacă eu te iubesc, tu mă iubești. Păcătoșii același lucru îl fac. Pentru a dobândi adevărata iubire, arunci, dai afară „eul” tău. Negi „eul” tău ca prin această negare să dobândești, să simți și să trăiești omul adevărat. Te eliberezi astfel și te echilibrezi.

Continuare …

Când judeci fapta cuiva, nu trebuie s-o judeci despărţită de motivul care a determinat-o

Mântuitorul Iisus Hristos a dat cele mai elocvente exemple de nonconformism, de libertate faţă de literă, de eliberare a spiritului şi a vieţii sufleteşti din constrângerile mecanice ale Regulelor, aplicate fără discernământ, automat. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult… Eu însă vă zic”. Deci nu tot ceea ce „s-a zis” e literă de lege, chiar dacă e scris în Scriptură. Cele scrise nu se aplică mecanic, pentru că nu se potrivesc în toate cazurile. Unora li se potrivesc, altora nu, pentru că, spre exemplu, nu toţi pornesc în actele, în faptele lor, de la aceleaşi motive, ca să poată fi judecaţi exact la fel.

Continuare …

Dacă omul nu şi-ar fi aţintit privirea spre pom, nu ar fi fost biruit de diavol

Dar de ce a fost înşelat cel dintâi om? Pentru ce în cea dintâi punere la încercare a libertăţii lui morale a fost biruit? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie is pitit omul. Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare, încercarea era pe măsura puterii lui şi a capacităţii de a se împotrivi. Dar atunci pentru ce a fost biruit? Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, fiindcă, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, totuşi nu s-a folosit de ea.

Continuare …

Ne aşteaptă vremuri mult mai grele. Nu se poate să trăim fără discernământ

Vremurile pe care a îngăduit să le trăim Dumnezeu sunt extrem de tulburi: neliniştea, dezorientarea şi confuzia clatină cele de nezdruncinat, dar acesta încă nu este sfârşitul. Ne aşteaptă vremuri mult mai dificile. Nu se poate să trăim acum fără discernământ. Şi nu uitaţi, copilaşi ai lui Dumnezeu, că răul este neputincios, iar noi suntem nemuritori, cu noi este Dumnezeu. La Dumnezeu nimeni nu este uitat, pronia Lui pe toţi îi călăuzeşte. Lumea este condusă de Dumnezeu, doar de Domnul şi de nimeni altcineva.

Continuare …

Sfântul Luca al Crimeei: Cine se îmbogăţeşte în Dumnezeu?

 „Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.” (Luca XII, 1621)

Continuare …

Cine îndrăzneşte astăzi să mai creadă în dragoste şi în prietenie

“Este necesar să vorbim, cu privire la Tradiţie, despre paternitatea în Dumnezeu şi despre ascultarea duhovnicească; cu privire la rugăciune şi în mod deosebit cu privire la rugăciunea neîncetată, este necesar să vorbim despre dragoste şi despre prietenie. Iată fundamentul divin al tuturor lucrurilor şi în special, al rugăciunii noastre. Aceasta este o opinie care pare banală şi depăşită. Cine îndrăzneşte astăzi să mai vorbească despre prietenie? Cine îndrăzneşte astăzi să mai creadă încă în dragoste şi în prietenie, când şi una şi cealaltă au fost atât de des batjocorite şi parodiate? Creştinul este acela care îndrăzneşte să creadă în iubire şi în atotputernicia ei dumnezeiască.

Continuare …

Deseori mândria ne împiedică să primim iertarea

A se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost”. Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.

Continuare …

Dezrădăcinează din inima ta patimile

De te sminteşte pe ţine mâna ta, sau piciorul tău, taie-le pe ele şi leapădă-le de la tine (Mt. 18, 8-9) şi celelalte. Aceasta este vorbire în pilde. Prin mână, picior (nu mâini, picioare), ochi drept (unul singur, nu doi), se înţelege sufletul nostru, care lucrează având drept unelte toate organele trupului. Asta înseamnă că dacă sufletul tău, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu întru dreptatea şi întru cuvioşia adevărului, este smintit de către păcate, de către patimi, de către înşelările acestei lumi, dezrădăcinează din inima ta aceste patimi sau lucruri, chiar dacă prin repetare ele intră în firea ta, devenind ca un fel de mână, de picior, de ochi al tău.

Continuare …

Darurile spirituale nu vin de la sine, numai pentru că ne-am gândit să le avem. Para mălăiaţă nu pică în gura lui Nătăfleaţă!

Într-o discuţie exegetică asupra versetului din Psalmul 118 care zice: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc înaintea Ta”, Anghel [Părintele Arsenie, n.n.] Papacioc, după multe lucruri frumoase şi folositoare duhovniceşte, a încheiat cu o reflecţie, preluată de mulţi şi păstrată în atenţia lor. De curând am auzit-o din gura lui Sandu Ştefănescu: „E bine să umplem sufletul nostru cu cele dumnezeieşti ca să nu mai aibă loc şi cele lumeşti”.

Continuare …