– Mulţi se străduiesc să trăiască viaţa duhovnicească numai la Dumnezeiasca Liturghie de duminică, iar în restul săptămânii se află în afara vieţuirii ascetice. Aceşti oameni nu pot înţelege monahismul. Cei ce nu trăiesc întreaga săptămână evanghelic-ascetic nu pot trăi nici duminica ascetic.
– Cei care-l bârfesc şi-l clevetesc pe preot îi fac un mare bine: îl smeresc. Însă nu trebuie să-l judece mulţi, căci atunci se amărăşte, iar când există amărăciune, Harul lui Dumnezeu nu lucrează.
Sunt mulți cei care se ostenesc din greu căutând vreun Părinte contemporan căruia să-i încredințeze rezolvarea problemelor lor. Vor să întâlnească un nou Părinte Paisie, care să aibă multă și nețărmurită dragoste, înțelepciune de sus, sfințenia vieții și rugăciune plăcută lui Dumnezeu, şi care să săvârșească minuni. În căutarea unor asemenea Părinți, dau telefon preoților pe care îi cunosc și se întristează, totodată, că nu au avut șansa de a-l cunoaște pe Gheronda Paisie în timpul vieții.
Răspunsul pe care îl primesc de obicei este că Dumnezeu va trimite din nou astfel de Părinți lucrători ai virtuții pentru a ne întări.
Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfântul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mântuirii şi le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.
Desigur că Hristos este singurul mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimţământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri. Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtaşă la lucrarea mântuirii noastre.
Creştinul care se roagă numai de formă e asemenea unei femei care coase de zor, cu acul fără aţă. Coase, coase înainte, dar fără nici un folos. Pierde vremea în zadar. Aşa păţesc şi oamenii lui Dumnezeu care se roagă numai de formă, de obicei numai cu buzele, iar nu şi cu mintea.
După povestirea lui N.A. Motovilov din cartea Luminătorul a toată lumea, Cuviosul Serafim, alcătuită de Mitropolitul Veniamin (Fedcenkov).
Povestirea de astăzi arată tuturor celor ce suferă că singura cale adevărată a purtării nevoinţei şi calea către vindecare sunt credinţa, rugăciunile Bisericii şi milele lui Dumnezeu, dăruite celor suferinzi în Tainele Bisericii.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Aţi auzit, fraţi iubiţi, câţi Sfântul Botez aţi luat, cum vom fi judecaţi, şi cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zicea Proorocul: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura”.
Că va veni ziua şi ceasul, fraţilor, când va lăsa omul pe toate şi pe toţi şi se va duce singur singurel, gol, fără de ajutorare, fără de ocrotire, fără de însoţire, negătit, fără de îndrăzneală, în ziua în care nu nădăjduieşte şi în ceasul în care nu ştie, când se desfată, când agoniseşte, când benchetuieşte, când nu se îngrijeşte.
Împărăţind rău-credinciosul Deciu şi fiind pus de dânsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieşit o păgâneasca poruncă prin toate ţările, ca toţi creştinii să fie ucişi. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinţi de neam bun şi bogaţi. Aceştia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creştinilor, s-a aprins cu râvnă după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie.
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinţi de neam bun şi iubitori de Dumnezeu, fiind şi rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi cu Sfântul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învăţând filozofia din afară şi dumnezeiasca înţelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăţia, strălucirea numelui şi, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viaţa monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic.
Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiţi oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puţini sunt cei care stau la limita deznădejdii. Fiecare dintre aceştia, în măsura lui, în adâncurile duhului lui, suferă din pricina absurdităţii vieţii contemporane. Aceştia sunt nemângâiaţi în amărăciunea lor; sforţările personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinşi şi pentru a-şi concentra mintea la ceea ce este mai important.
Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă, a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut ştire de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Şi i s-a făcut ştire, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel: Când, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise şi toate proorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleşi oameni înţelepţi din Israil, şaptezeci la număr. Între aceştia era şi Sfântul Simeon, ca un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură.
Mântuirea noastră depinde de credinţa şi nădejdea în mila lui Dumnezeu, de lăsarea noastră şi a tuturor în voia Lui cea sfântă.
Fără mustrare de sine, smerenie, răbdare şi dragoste, este cu neputinţă a ne mântui; cu aceste mijloace, şi luptele se uşurează, şi cursele vrăjmaşului se nimicesc. (Sfântul Macarie)
„Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 30-32). Nu se poate număra, iubiţilor întru Hristos fiii mei, de câte ori am auzit la Dumnezeieştile slujbe cuvintele imnului insuflat dreptului bătrân Simeon, primitorul de Dumnezeu: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”.
Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!
“Se spun, se scriu multe, dar mă tem că vremurile noastre sunt mai rele decât alte vremuri. Se poate să nu fie acum vremurile în care să fim chinuiţi, să fim martirizaţi. Poate că nu sunt vremuri în care să apară alte greutăţi. Există o asemenea confuzie şi o asemenea harababură, încât este foarte greu să fie cineva astăzi creştin. Nu este doar indiferenta lumii, răutatea lumii, cei de altă credinţă sau diversele mişcări religioase. Ca şi în toate celelalte situaţii, şi aici, răul cel mai mare vine dinlăuntrul şi nu din afara noastră. Pe vrăjmaşul care vine din afară îl vezi, îl înţelegi şi te aperi, dar în faţa celui care vine cu viclenie ce vei face?
Actul martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular – după istorisirea autentică lăsată de Sfânta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul şi finalul descrierii actului martiric