Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), teolog şi scriitor mistic ortodox. S-a născut în jurul anului 580 la Constantinopol, într-o familie aristocrată, care s-a îngrijit să-i dea o educaţie aleasă. Datorită culturii sale deosebite, este remarcat şi ajunge secretar prim al împăratului Heraclie. După o activitate relativ scurtă, în anul 614, părăseşte preocupările şi onorurile lumeşti şi îmbrăţişează viaţa monahală la mănăstirea Chrysopolis – Scutari, de pe cealaltă parte a Bosforului, ajungând să deţină funcţia de stareţ a acestui aşezământ monahal, în anul 626, în timpul invaziei persane, se refugiază în Africa, în timpul şederii la Cartagina, în 645, a avut loc o controversă hristologică între el şi Pyrrhus, ex-patriarhul Constantinopolului, în prezenţa guvernatorului imperial Grigorie şi a mai mulţi episcopi. Maxim a obţinut o victorie clară împotriva lui Pyrrhus şi a susţinătorilor acestuia care promovau erezia monotelită, ideologie susţinută la curtea bizantină şi de teologii acesteia.
Monotelismul a apărut într-un context de urgenţă. Fiind confruntat cu primejdia persană, împăratul Heraclie a fost sfătuit să facă pact cu monofiziţii de la graniţa orientală a imperiului. Acest pact urma să se facă pe baza unui compromis, care, lăsând deoparte problema celor două firi în Hristos, obliga cele două partide, monofizită şi duofizită, să admită o singură lucrare în El. Prima personalitate creştină câştigată la această nouă învăţătură a fost episcopul ortodox Cyrus din Phasis, care, drept răsplată, a fost ridicat pe scaunul de patriarh al Alexandriei în anul 630. După o perioadă de trei ani, în 633, ortodocşii şi monofiziţii iscălesc formal pacea între ei.
Sofronie sesizează pericolul noii învăţături şi se duce la Cyrus, rugându-l în genunchi să renunţe la ea şi în consecinţă la publicarea pactului. Neavând succes, Sofronie merge la Constantinopol pentru a-l întâlni pe patriarhul de aici, Serghie, pe care îl convinge să nu se vorbească nici de una şi nici de două lucrări în Hristos. Sofronie ajunge patriarh al Ierusalimului. Serghie publică o scrisoare sinodală în sensul înţelegerii şi ia legătura cu Honoriu care este şi el de acord să păstreze tăcere în problema în cauză, însă afirma că în Hristos era o singură voinţă. La rândul lui, Sofronie publică şi el în acelaşi an, 634, o scrisoare sinodală în care face distincţie între cele două lucrări în Hristos, fără însă a spune deschis că sunt două. Urmează o perioadă de relativ calm, până în 638, când împăratul publică Ecthesis-ul sau, ceea ce provoacă o reacţie puternică din partea grupării ortodoxe, în cadrul căreia Maxim ocupa un loc de frunte. Disputa din Africa, din 645, se înscrie în contextul acţiunilor îndreptate împotriva Ecthesis-ului imperial, în acelaşi timp, sunt ţinute mai multe sinoade locale în Africa, care au condamnat monotelismul. În 648, împăratul Constans II (641-668) dă un nou decret, Typos, prin care oprea, sub grea pedeapsă, de a se mai discuta dacă în Hristos sunt două sau o singură lucrare.
Din Africa, Maxim merge la Roma, unde îl convinge pe papa Martin I să convoace sinodul de la Lateran, în anul 649, care adaugă încă o condamnare la dosarul monotelit. Maxim şi Martin devin primele victime ale acestui decret imperial. În 653 Maxim este arestat, împreună cu ucenicul său Anastasie monahul, şi aduşi la Constantinopol în vara anului 653. În anul 655 urmează un proces, în urma căruia Maxim a fost exilat la Bizya în Tracia, iar Anastasie este trimis la Perberis. După numai un an, Maxim a fost audiat din nou şi, întrucât a refuzat orice retractare, a fost transferat la Perberis. În anul 662, Maxim şi Anastasie monahul, la care s-a adăugat şi Anastasie apocrisiarul roman, de la care ne-a rămas o scrisoare şi o culegere de silogisme anti-monotefite (Migne, PG., 90, 173-190), sunt aduşi pentru o nouă audiere la Constantinopol. Întrucât nu au voit să păstreze tăcere asupra problemei dacă în Hristos există una sau două lucrări sau voinţe, au fost biciuiţi şi li s-a tăiat limba şi mâna dreaptă în faţa mulţimii, pentru a nu mai putea comunica prin grai sau prin scris.
Cei trei martiri sunt trimişi într-un al treilea exil în ţinutul lazilor, pe coasta de răsărit a Mării Negre, unde Maxim, rămas monah până la sfârşitul vieţii, se stinge din viaţă în urma chinurilor, la 13 august 662, în vârstă de 82 de ani. Pentru perseverarea lui în mărturisirea şi apărarea adevărului credinţei ortodoxe, Sf. Maxim va fi numit „Mărturisitorul”. Sf. Maxim a fost un teolog desăvârşit. Magiştrii lui preferaţi au fost Sf. Grigorie de Nazianz şi Dionisie Areopagitul, pe care îl identifică cu ucenicul Sf. Pavel, şi asupra cărora a scris comentarii minunate. Opera pe care el a creat-o se apropie cel mai mult de ceea ce poate fi numit „sistem” teologic, datorită coeziunii, structurii şi modului în care a fost concepută. El a abordat aproape toate aspectele teologiei: exegeza biblică, dogmatică, ascetică, mistică, liturgică, poezie.
Sfântul Maxim Mărturisitorul – Lucrări
Lucrări exegetice:
Despre diferite chestiuni şi nedumeriri din Sf Scriptură către Talasie;
Chestiuni, întrebări şi răspunsuri;
79 întrebări şi răspunsuri asupra unor locuri biblice…, către Teopempt scolasticul;
Scurtă tâlcuire a Rugăciunii domneşti;
Scolii la operele Sf. Dionisie Areopagitul;
Despre diferite locuri grele la Sfinţii Dionisie şi Grigorie;
Ambiguă la Sf. Grigorie Teologul. în exegeza sa, Maxim face uz de toate metodele exegetice, preferând însă metoda alegorică sau analogică.
Lucrări dogmatice:
Opuscule teologice şi polemice, împotriva monotelismului şi a monofizitismului. Este vorba de o colecţie de scurte disertaţii sau rezumate, abordând teme hristologice, cum ar fi: despre cele două firi ale lui Hristos;
Despre cele două voinţe ale unui singur Hristos, Dumnezeul nostru;
Despre calitate, proprietate şi diferenţa sau distincţie;
Capete despre substanţa, esenţa şi fire şi despre ipostas şi persoana;
Din tratatul despre lucrări şi voinţe etc.
La acestea se adăugă şi tratatul de antropologie creştină: Despre suflet.
Lucrări morale şi ascetice:
Carte de ascetică;
Despre dragoste, în 400 de capitole;
Alte capitole;
243 capitole teologice şi iconomice;
200 capitole sau capete teologice şi practice (iconomice);
500 diferite capitole teologice şi iconomice;
Mistagogia, lucrare de căpătâi pentru înţelegerea simbolico-mistică a Bisericii şi a slujbelor liturgice;
Calcul bisericesc şi scrisorile sale în număr de 45, unele având un caracter dogmatic.
Există la Sf. Maxim o viziune cosmică asupra lumii care, în planul metodei şi al realizării, reprezintă bilanţul şi culmea gândirii greceşti, teologice şi filosofice, în sinteza sa doctrinară se întâlnesc Origen şi Evagrie. Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nysa şi Grigorie de Nazianz, alături de structuri filosofice platoniciene şi aristotelice. Conţinutul viziunii sale cosmice are în centrul ei întruparea Fiului lui Dumnezeu şi urcuşul (anabasis) omului spre îndumnezeire, care constă în restaurarea chipului lui Dumnezeu în om, întunecat prin păcatul originar, premiza fundamentală pentru actualizarea asemănării cu Dumnezeu după har a omului.
Acesta este ţelul urcuşului omului spre îndumnezeire, care se realizează prin curăţirea de patimi şi prin cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii, care sunt primele două trepte ce anticipează pe cea de a treia: unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor. Este vorba aici de o mişcare naturală care nu este doar a omului. Ea însufleţeşte întregul univers şi fiecare făptură e un impuls dat firii şi susţinut în ea de Dumnezeu în calitate de cauza şi ţinta finală a ei. Mişcarea nu este un efect al căderii de la Dumnezeu ca în origenism, ci ţine de însăşi firea celor create, manifestând aspiraţia acestora de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică. Pentru Maxim, Dumnezeu însuşi, care nu este pentru şi în Sine, nici început, nici ţinta finală, nici interval mişcător între acestea două, ca unul ce se dezvoltă spre nimic, fiind nelimitat din veci, se face pentru lume acţiune ce mijloceşte între început şi ţinta finală, sporind şi adaptându-se potrivit diferitelor faze pe care le parcurge lumea, în sânul lumii, dar totuşi neidentificate cu natura ei creată, sunt ascunse, ca forţe efective, energiile divine, trecând prin toate fazele ei de dezvoltare. Aceasta e providenţa divină: „Dumnezeu nu este pentru Sine, pe cât putem noi cunoaşte, nici început, nici mijloc, nici sfârşit… începutul existentelor, mijlocul şi sfârşitul lor este Dumnezeu ca Cel ce le face pe acestea, nu că cel ce le suferă.
Căci e început că Făcător, mijloc ca Proniator şi sfârşit ca Cel ce le circumscrie” (Cap. gnostice I, l, 10). Cel ce ţine toate la un loc şi călăuzeşte în general şi mai ales în planul special al mântuirii, este Dumnezeu prin Logosul şi Duhul Sfânt, adică Raţiunea divină ca Raţiunea cea mai generală ce îmbrăţişează toate raţiunile făpturilor şi viaţa divină, prin care se susţine şi se înalţă calitativ viaţa tuturor. De aceea, înălţarea spre treapta cea mai înaltă a existenţei, spre îndumnezeire nu se poate face decât prin Logos. El este substanţa sau tăria ce lucrează în virtuţi, este calea omului întărit în virtuţi, ce nu se abate nici la dreapta nici la stânga, întreaga Weltanschauung maximiană este concentrată în Hristos, este o viziune hristică, care nu încetează niciodată de a fi un sistem atotcuprinzător, în care lumea intră şi se valorifică pentru veşnicie în toată amploarea ei.
Remus Rus