Poate că nici un alt cuvânt despre monahism nu este atât de tainic şi plin de noime duhovniceşti precum este cel al Sfântului Isaac Sirul: „vieţuirea călugărească este mândria Bisericii” („Cuvinte despre nevoinţă”, X). Şi iată, se poate îndoi cineva de acest lucru când nu trebuie decât să privească la chipul vieţuirii sfinţilor pe care îi prăznuim în aceste zile de ianuarie: Sfântul Antonie (17), Sfinţii monahi-episcopi Atanasie şi Chiril (18), Sfântul Macarie Egipteanul (19), Sfântul Eftimie (20) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (21)? Toţi aceşti stâlpi ai Ortodoxiei au fost monahi; dar să nu trecem cu vederea faptul că au plecat din mijlocul unora ca noi, oameni de lume cuprinşi de griji şi amestecaţi în tumultul veacului. Mândria Bisericii sunt creştinii care Îl urmează pe Hristos în lepădarea de sine până la jertfă, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, iar monahii sunt cei care le împlinesc pe acestea într-un mod desăvârşit.
Să ne oprim asupra sfântului prăznuit astăzi de Biserica lui Hristos, Sfântul Eftimie cel Mare, şi să vedem chipul în care vieţuirea sa adevereşte cuvântul Avvei Isaac Sirul. Cel ce-şi acordă un răgaz de la zăduful zilei şi citeşte Viaţa Cuviosului Eftimie va remarca o constantă a felului său de a fi, o caracteristică a întregii sale vieţi: dorinţa de a nu-L întrista pe Dumnezeu. Se spune că, pe când era adolescent, „dorea să fie următor al dumnezeieştilor şi îmbunătăţiţilor bărbaţi [i.e. monahi]… săvârşea slujba pravilei cu frică şi cu umilinţă, aducându-şi aminte că se cuvine să slujeşti lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, iar nu cu râs şi cu şoptire… Se întrista când unii spuneau deşertăciuni îl îndepărtau de la dumnezeieştile cuvinte”.
Vedem că sufletul său încă de tânăr nu suferea atingerea vulgară a acestei lumi; nu lăsa ca zgura păcatului să se prindă de inima sa. Mulţi zic că sfinţii nu au trecut prin aceleaşi ispite care ne înfruntă pe noi, că aşa au fost ei aleşi din pântece, aleşi să fie sfinţi. Dar iată că şi tânărul Eftimie a fost ispitit prin intermediul colegilor de studii care îl îndemnau la glume, bârfe, vorbire deşartă. Dar nu a suferit să-şi strice buna aşezare a sufletului său: în cele lumeşti se simţea îndepărtat de Dumnezeu.
Biograful Sfântului ne spune un alt lucru uimitor referitor la anii săi de tinereţe: „în vreme de ispită rodea lui Dumnezeu dragostea şi răbdarea, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea. Venind asupra lui gânduri de dezmierdare trupească, iarăşi odrăslea într-însul înţelepciune”.
Acest paragraf ne aduce la o altă constantă a vieţii sale: căutarea înţelepciunii prin purtare înţeleaptă. În Sfântul Eftimie s-a întrupat cuvântul Scripturii care zice: „Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială… Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce caută mă găsesc” (Pilde 8, 12, 17).
Tânărul Eftimie nu a făcut nevoinţe suprafireşti, nu a fost la limita omenescului. Dar a dorit partea cea bună, care nu s-a luat de la el când, cu trecerea anilor, a fost asaltat de ispite mult mai mari: prefacerea interioară prin constanta supraveghere a gândurilor şi a purtării sale, „pentru că de întreaga înţelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei”.
Să luăm aminte la multa sa subţirime a minţii. Biograful spune că a biruit ispita desfrânării nu prin uscarea trupului şi purtarea de lanţuri şi haine de păr, ci prin înţelepciune. Adică, deşi tânăr, Sfântul Eftimie a arătat multă maturitate duhovnicească: ştia că războiul nostru, al creştinilor, este noetic. Minte împotriva minţii; duh împotriva duhului. Nevoinţa trupească e doar un mijloc pentru a uşura încordarea minţii în luptă. El putea opri gândul înainte de a intra în inimă dar nu fiindcă avea Sfântul o putere căpătată de la naştere, ci fiindcă purtarea înţeleaptă şi osteneala de a-şi ţine gândul doar la cele plăcute lui Dumnezeu a creat în el deprinderea binelui, o sensibilitate care reacţiona la primul atac al furnicoleului.
Şi mirenii pot fi smeriţi dar ei practică o smerenie cu limite impuse de nevoile familiei, de specificul serviciului, de datoria civică. Monahii însă sunt chemaţi să devină vase neîncăpătoare ale smereniei; chenoza lor este neîncetată. Nici în acest aspect Sfântul Eftimie nu a fost mai prejos. „Din copilărie iubitor de monahi”, după terminarea studiilor Eftimie s-a călugărit. A fost făcut – să reţinem – fără voia sa preot, apoi proestos peste Mănăstirea Sfântului Polieuct. Dar fiindcă grijile îl împiedicau de la lucrarea faptei bune, „urâtorul de slavă” Eftimie a ales să redevină un simplu monah şi a plecat la Ierusalim, închinoviindu-se în Lavra Fara. Aici, ne spune biograful, „covârşea pe toţi cu răbdarea, blândeţea şi cu smerita cugetare a inimii”.
Din nou remarcăm faptul că Sfântul Eftimie nu este lăudat pentru mari fapte ascetice, ci pentru lucrarea omului dinlăuntrul inimii (cf. Corinteni 4, 16).
Dacă iubirea de Dumnezeu a arătat-o cu prisosinţă Sfântul în urmarea vieţii monahale, iubirea de aproapele e dovedită mai ales de următoarea întâmplare: Pe când se afla în pustie, a venit la el un elin păgân, Aspevet, cerându-i să-l tămăduiască pe fiul său paralitic. Sfântul nu i-a întors spatele îmbufnat că Aspevet nu a cerut mai întâi să îi vorbească de credinţa creştină, că nu i-a cerut să îi ţină un cuvânt despre semnificaţia icoanelor, ci, fără să îi adreseze nici un cuvânt elinului, l-a tămăduit pe fiul său bolnav. Cucerit de evlavia şi statura duhovnicească a Cuviosului Eftimie, elinul a cerut să fie botezat.
Acesta este modelul ecumenismului autentic, singurul care poate să îi placă lui Hristos şi nu sincretismul pe cât de înşelător pe atât de vătămător din zilele noastre: nu a mers Eftimie la elini să caute „elemente comune” între religia păgână şi creştinism; nici nu i-a zis lui Aspevet: „Lasă, nu e nevoie să te botezi creştin, doar avem acelaşi Dumnezeu…”, sau „Hai să ne rugăm împreună trei zile, o săptămână şi să vedem ce-o zice Dumnezeu după aia”. Cuviosul Eftimie ne-a lăsat o pildă despre adevăratul ecumenism: atunci când creştinul este aproape de Hristos printr-o viaţă lăuntrică roditoare de gânduri şi fapte bune atunci şi cei de altă credinţă Îl pot vedea pe Hristos şi pot înţelege că El este singurul Mântuitor în lumina virtuţilor [pe care le observă în/] din viaţa creştinilor. Ecumenismul începe cu o viaţă trăită în Hristos şi se încheie în inima celui convertit de purtarea ta.
Monahismul este mândria Bisericii fiindcă monahii sunt creştinii care îşi îmbrăţişează credinţa fără rest. Nu lasă loc târguielii şi compromisului cu propriile jurăminte depuse la Taina călugăriei (aşa cum este numită şi considerată în Athos). Fidel Miresei sale, Biserica, Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare nu a avut decât o singură dorinţă, care îi străbate ca un fir roşu întreaga viaţă: de a nu-L întrista pe Dumnezeu.
Vom încheia acest cuvânt cu mărturisirea de credinţă a Sfântului Eftimie, care, în vremuri de prigoană a ales să nu-L întristeze pe Dumnezeu prin lepădarea de Ortodoxie. Cuviosul Eftimie: un pustnic din Fara, un părinte pentru mii de fii duhovniceşti, un creştin care a înţeles că nesocotirea dogmelor Îl alungă pe Dumnezeu din inimă.
Păsările răpitoare au şi acum cuiburi, vulpile prea multe vizuini iar Fiul Omului găseşte prea puţine inimi neîntinate de făţărnicie, inimi unde să-Şi plece capul.
„Mărturisirea de credinţă” a Sfântului Eftimie referitoare la Sinodul de la Calcedon (451): „Din toate cele ce s-au cercetat şi s-a făcut de acest sobor, n-am citit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dânsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi din Niceea şi mărturiseşte a urma învăţătura neclintită şi nestricată. Apoi învaţă a urma Sfinţilor Părinţi celor 150 din Constantinopol şi a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul şezător al Alexandriei, îl numeşte luptător şi învăţător al dreptei credinţe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduieşte, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, recunoaşte amândouă naşterile, adică pe cea veşnică din Tatăl şi fără trup şi pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însufleţit; după aceea, recunoaşte două firi în Hristos, dumnezeiască şi omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Iar cei ce îndrăznesc a împărţi, ori a despărţi unirea negrăită şi nedespărţită după Ipostas şi cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, şi care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o fiinţă cu dumnezeirea, cum şi cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceştia sunt ca şi păgânii. Drept aceea şi noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărţire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim şi deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinţi, Chiril al Alexandriei”.
Dragoş Dâscă