„Aceasta să fie treaba voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune».
Eu cunosc un bărbat sfânt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decât aceasta:
“Vrăjmaşul (diavolul ) a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frică de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă.
Slăvitul şi sfinţitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naştere şi creştere fiu al cetăţii Efesului. Părinţii lui erau bine credincioşi, foarte bogaţi şi milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâţi la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioşi, a trimis îndată ostaşi şi i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp şi a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultaţi voi poruncile împărăteşti, ci defăimaţi pe marii zei şi vă închinaţi lui Hristos?” Părinţii sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învăţat de la sfinţii apostoli să credem Domnului nostru şi să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat şi pe Care Îl mărturisim şi Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsufleţiţi şi nesimţitori pe care îi aveţi voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem şi-i defăimăm”.
Slavă lui Dumnezeu că ai fost în biserică măcar cu trupul, că măcar ai dorit să chemi pe Dumnezeu. Toată viaţa curge în deşertăciuni. Mintea petrece în gânduri deşarte şi printre ispite. Treptat, mintea atât de mult se va obişnui să-şi amintească de Dumnezeu, că, în forfota şi grijile lumeşti, fără să gândească, va gândi, fără să-şi amintească, îşi va aminti de El. Măcar dacă ar merge fără să se oprească.
Când a dat Dumnezeu deasupra muntelui Sinai, Legea jidovilor, în aceeaşi vreme norodul cel nebun şi nemulţumitor se închina viţelului de aur. Şi chiar când Stăpânul Hristos, a dat prea curatul şi sfântul Său Trup spre hrană lumii, în aceeaşi zi (care era sfânta şi marea Joi) când gătea acele sfinte Taine de mulţumire (nu se poate afla alt bine mai mare şi mai aleasă facere de bine ca aceasta, să dea Dumnezeu oamenilor spre hrană şi viaţă, Trupul şi Sângele Său) ei atunci încercau să omoare pe Făcătorul lor de bine.
Noi, creştinii, ne-am obişnuit să vedem pe acel Singurul Om urcând pe Golgotha, cu gândul de a lua asupră-Şi păcatul întregii lumi. Într-un chip de neînţeles altora, El a săvârşit nevoinţa mântuirii întregului Adam: calea răscumpărării lui Adam şi nevoinţa Sa depăşesc înţelesul nostru. Domnul spune apostolilor Iacov şi Ioan care voiseră să şadă de-a dreapta şi de-a stânga Sa: „Puteţi voi bea paharul carele Eu voiu bea, şi să vă botezaţi cu botezul cu carele Eu Mă botez?”
“În armată, la Transmisiuni, aveam reţea de urmărire şi tablou de recunoaştere. Urmăream şi înţelegeam care post este străin şi care era al nostru, pentru că uneori intrau în reţea şi posturi străine. Tot aşa şi omul trebuie să-şi urmărească gândurile şi acţiunile sale, ca să vadă dacă sunt de acord cu poruncile Evangheliei, să-şi surprindă greşelile şi să se nevoiască să le îndrepte. Pentru că dacă lasă o greşeală aşa, ca să treacă neobservată, sau atunci când îi semnalează cineva despre vreo neputinţă pe care o are şi nu stă să se gândească la ea, nu poate spori duhovniceşte.
“Unge-ți capul tău și spală-ți fața ta” (Mt. VI, 17). Cuvintele acestea ale Scripturii te cheamă la taine. Cel uns a fost uns, cel spălat a fost spălat. Tu îndreaptă această poruncă la suflet! Unge capul cu ungere sfântă, ca să ajungi părtaș al lui Hristos și așa apropie-te de post.
Nu-ți ascunde fața ca actorii! Fața ți-o ascunzi atunci când o figură plăsmuită și superficială vine să întunece simțămintele tale interioare. Ți le ascunzi cu minciuna ca și cu un văl. Actorul înfățișează pe scenă persoane străine.
„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” (Pilde 4:23)
1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima”.
– Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionară era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?
Dacă icoana este o formă de artă, atunci ea nu este o artă obişnuită, oricare ar fi ea, ci o artă sacră, atât în ceea ce priveşte rostul ei, cât şi modul de realizare. Icoana are rostul de a fi cinstită de către credincioşi în cadrul liturgic al bisericii sau în cadrul privat al căminului, „biserica de acasă”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cinstirea ei se arată prin semne exterioare: înaintea icoanei creştinii ortodocşi fac metanii mici sau mari (încinări şi prosternări); o sărută cu mult respect şi iubire, făcând semnul Crucii; aprind lumânări şi, fireşte, se roagă; adesea o poartă în procesiuni.
“Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor. Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor.
Un tânăr i-a spus părintelui Porfirie: „Părinte: cutare om este un teolog important”. Părintele i-a răspuns: „E protestant”. „Nu, părinte, e ortodox”. Părintele a zis: „Nu ştiu eu? Are un caracter protestant”.
Dacă vrei să impui „linia ta sfântă”, ai un caracter protestant. Dacă te sprijini pe acţiunile tale şi mai puţin pe harul atotputernic al lui Hristos, ai un caracter protestant. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc“ (Psalmul 126,1).
Harismele Sfântului Duh sunt: dragostea, bucuria, pacea, credinţa, blândeţea, înfrânarea, frica lui Dumnezeu, lepădarea de sine, dumnezeiasca iubire. Să le cercetăm mereu pe ele şi să ne cercetăm şi pe noi înşine dacă le avem. Să distingem ce este al lui Dumnezeu şi ce este al diavolului, iar de cele ce sunt ale diavolului să ne depărtăm şi să le lepădăm. Invidia, judecarea, ura, pomenirea de rău sunt de la diavolul şi trebuie să le alungăm. Monahul va fi judecat în amănunţime. De aceea şi lucrul cel mai mic să-l pipăim şi să-l cercetăm. Dumnezeu vrea să fim îngeri, să trăim ca cei cu mulţi ochi şi să avem smerenie si zdrobire.
“Creştinii se leapădă de Hristos atunci când cu buzele şi prin cuvânt Îi întorc spatele lui Hristos. Într-adevăr, aceasta este lepădarea de Hristos, aceasta este o faptă cumplită şi pierzătoare, pentru că lepădarea de Hristos înseamnă a te lepăda de viaţă şi a te arunca neîndoielnic în braţele morţii. Dar mai este şi o altă lepădare de Hristos, asemenea acesteia. Ea se săvârşeşte prin fapte şi viaţă nelegiuită. Despre o asemenea lepădare vorbeşte Apostolul: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit. 1: 16)
Și să nu luați, fiii mei iubiți, vremea spre odihnă trupească și pentru împlinirea voilor voastre, ci spre lauda lui Dumnezeu și spre slava dreptei credințe și pentru odihna sufletească. Și după aceea, când se va îndrepta locul, puteți să primiți odihnă și spre mângâiere trupească măsurată și cumpătată. Căci atunci va veni mângâierea neosândită, dacă mai înainte a venit desfătarea duhovnicească. Și de te-aș vedea, o fiule al meu dorit Varsanufie, și pe tine, iubitul meu fiu Gherasime, că umblați în cuvioșie și dreptate, modelați de cuvintele fratelui vostru egumenul, de un suflet cu el fiind întru toate și alergând spre slava lui duhovnicească, făcând pace unii cu alții și supunându-vă unii altora!
”Întreaga noastră viaţa pământească, de la naştere şi până la cea din urmă suflare a noastră, va arăta la sfârşit ca un singur act concentrat. Conţinutul şi calitatea ei se vor revela într-o fracţiune de secundă. Să ne imaginăm un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apă. O singură privire ne va spune dacă apa e curată sau nu. Tot aşa va fi şi cu noi atunci când vom fi trecut intru alt tărâm. Cel mai trecător reflex al inimii sau minţii noastre îşi lasă urmă asupra sumei totale a vieţii noastre. Să presupunem că numai o dată în întreg cursul existenţei mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre crimă. Până nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căinţă, ea va rămâne în mine ca o pată întunecată cu neputinţă de ascuns.