Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească.
Nu e tocmai ușor să identifici care dintre atributele detestabile ale modernității deține întâietatea. Sigur că pentru mulți oameni, sensibilizați de marșul neîntrerupt al progresului și al evoluției, sau de magia ecranului de telefon smart, însăși ideea de eșec al modernității apare ca o contradicție în termeni. Dar pentru ceilalți, mulți, puțini, există câteva agasante note comune, care revin supărător și se simt în aproape orice domeniu al vieții.
“Tot ceea ce faceţi, toată muncă voastră, poate contribui la mântuirea voastră. Depinde de tine, de felul în care o faci. Istoria este plină de călugări care au devenit mari sfinţi în timp ce lucrau în bucătărie sau spălând cearşafuri. Calea mântuirii constă în a lucra fără patimă, în rugăciune…
Biserica Ortodoxă a Ugandei a anunţat luni, 30 iulie 2018, faptul că şaptezeci de persoane din districtul Kumi s-au convertit la Ortodoxie.
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
Te-ai născut, spui, tu, în Banat, şi slava ta este Sfântul Ioan Botezătorul. Socoţi credinţa lui Hristos drept viaţă a vieţii tale. Când tatăl tău răposat, ţi-ai propus să prăznuieşti slava casei tale şi mai luminat decât se făcea înainte în casa voastră. Serviciul însă te-a adus în Macedonia. Şi cum icoana de slavă trebuia să o laşi acasă, la mama bătrână şi la surori, ai comandat o icoană nouă a sfântului Ioan la meşterii noştri de la Debar. Spre marea ta mirare însă, aceşti meşteri l-au zugrăvit pe sfântul Ioan cu aripi.
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.
Suferința, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedește că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.
Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului.
„Spune-mi, Părinte, atunci când mă îngreunez de gânduri şi rog pe bătrâni a se ruga pentru mine şi ascult cele zise de dânşii, îndată se odihneşte sufletul meu. Cum să înţeleg aceasta?”
Răspuns-a stareţul:
a) Hristos ca pedagog al nostru
Soarele apusese deja şi venea întunericul. Hristos, Care mai devreme hrănise cu doi peşti şi cinci pâini o mare de oameni, S-a suit în munte ca să Se roage deosebi (Matei 14, 23). Iar ucenicii Săi au intrat în corabie şi au plecat spre celălalt ţărm. Intrând in corabie, mergeau în cealaltă parte a mării, la Capernaum (Ioan 6,16). Erau deja obosiţi, deoarece fuseseră cu Hristos sus pe munte până seara, iar acum călătoreau cu pânze şi vâsle. Foarte obositor pentru ucenicii navigatori.
Cine a gustat bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – lumina cunoştinţei, slobozirea din lanţurile păcatului şi puterea de a face binele, tămăduirea rănilor inimii şi înfierea de către Dumnezeu – acela petrece necontenit în bucurie cerească, neprefăcută.
Această bucurie nu este o atracţie de o clipă, întâmplătoare, silită, a inimii, ci este răsfrângerea stării pururea bucuroase a întregii fiinţe, care vine mai ales din legătura cu Dumnezeu şi din primirea de la El a sus-pomenitelor bunătăţi.
Oare Dumnezeul nostru este Baal? Dumnezeu aude și ajută. Se poate să nu-I simți ajutorul. Dar cauza nu este Dumnezeu, ci tu însuți, ca una care alungi ajutorul Lui cu mândria. Dacă nu ar exista pericolul de a ne-o lua în cap și a ne mândri, e cu neputință ca Dumnezeu să nu ajute. Bunul Dumnezeu vrea să ne izbăvim de patimile noastre, însă nu ne ajută să ne izbăvim dacă avem mândrie sau predispoziție spre mândrie, căci astfel am crede că am reușit fără ajutorul Lui.
Tatăl nostru este rugăciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi și pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugăciunea lui Iisus, care constituie însãsi ființa ei. Cãci trebuie sã înțelegem cã toatã bogãția liturgicã a Bisericii, toatã moștenirea ei asceticã și duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul și calea întâlnirii noastre cu Hristos și a vieții noastre în Hristos. Biserica nu ne oprește la ea însãși, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne oprește la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.
Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la:
– Înalt Prea Sfințite, uite de ce am venit: Să ne schimbaţi preotul.
– De ce?
Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.
O înţeleaptă şi sfântă personalitate a fost arhimandritul Ioil (†1966). Trei ani după adormirea lui, la 19 octombrie 1969 (pomenirea profetului Ioil) la paraclisul “Trei Ierarhi” din Atena, s-a făcut priveghere pentru pomenirea părintelui Ioil. Slujeau arhimandriţii pr. Agatanghel Mihailidis, pr. Epifanie Theodoropulos şi pr. Meletios Calamaros (acum Mitropolit de Nicopole).
Către sfârşitul Sfintei Liturghii, în timpul chinonicului, câţiva credincioşi, fii duhovniceşti ai părintelui Ioil, au avut o vedenie ciudată.