Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este fiinţă liberă, aflat într-o permanentă alegere: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deuteronom 30,19).
Această alegere nu încetează nici în momentul când ucenicul intră sub ascultarea unui părinte, angajându-se prin venirea lui în pustie să-şi supună gândurile şi însăşi viaţa sa sfaturilor părinţilor. De altfel, chiar această hotărâre este rezultatul unei alegeri.
Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.
***
În această primă Duminică de după Rusalii sărbătorim sfinţenia şi pe sfinţi. Aţi ascultat pericopa evanghelică pe care Biserica a rânduit-o pentru ziua de astăzi. Sunt în ea cuvintele Mântuitorului pe care El le-a spus, pe de o parte, ucenicilor Săi, iar pe de alta, nouă, tuturor. Spune Domnul: „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar pe cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”.
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.
După ce gospodarul pleacă la ţarina sa ca să-i hrănească, să-i îmbărbăteze şi să-i îndrume pe lucrători, el se întoarce acasă. După ce împăratul pleacă la război şi biruie pe vrăjmaşii săi, el se întoarce în cetatea sa de scaun. După ce doctorul ajunge la bolnav şi îl examinează, îl vindecă, stabileşte tratamentul, îi prescrie medicamente şi regim, el pleacă la spital. După ce tatăl îşi vizitează copiii aflaţi departe şi plăteşte datoriile lor şi le asigură buna educaţie, el se întoarce la căminul său şi aşteaptă întoarcerea copiilor.
Să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, oricât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la duhovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Nu e nimeni vrednic să se împărtăşească cu Sfintele Taine, că acolo e Dumnezeu, Iisus Hristos, dar cât e în puterea omenească şi cât ne permit Sfintele Canoane ale Bisericii, să ne osârduim să fim aproape.
Părinte Dionisie, vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre bucuria împărtăşirii, despre taina Sfintei împărtăşanii. Cum să ne pregătim noi ca să ne bucurăm că ne unim cu Hristos în taina Sfintei împărtăşanii?
Toate păcatele creează dependenţă. Dăm doar un exemplu de la Avva Dorotei: “Vreţi să vă povestesc istoria unuia care avea o patimă devenită obişnuinţă? Ascultaţi un fapt vrednic de plâns. Când eram în viaţa de obşte, nu ştiu cum, fraţii se amuzau mărturisindu-mi gândurile lor. Avva însuşi a fost de acord şi, cu acordul bătrânilor, mi-a încredinţat această slujire. Într-o bună zi a venit la mine un frate şi mi-a zis: iartă-mă şi roagă-te pentru mine căci eu fur pentru a mânca. Eu i-am zis: de ce furi? Ţi-e foame? Da, mi-a zis el, îmi e foame înaintea mesei rânduite pentru fraţi, şi nu pot cere de mâncare mai devreme.
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: „Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Domnul a zis: „Voiesc, fii curăţat. Şi îndată s-a dus lepra de pe el”. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire – cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: „Asta să nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi”. De nu ascultă, boala prinde putere iar.
[…] Toate sugestiile împotriva unei anumite reguli de viaţă, pretextele de a o încălca, de a o atenua, sau chiar de a renunţa la ea, afirmarea inactualităţii, inutilităţii sau a caracterului vătămător al postului, toate grijile legate de un viitor nesigur, spaima de boală sau sărăcie şi, în cele din urmă, ispita cu totul paradoxală a excesului unui post fără măsură – toate aceste multiple şi parţial contradictorii forme de manifestare a nebuniei/lăcomiei pântecelui arată limpede că aici omul e în mod evident supus într-un mod foarte elementar unei probe care-l destramă în fiinţa sa cea mai proprie, în existenţa sa ca persoană.
Episodul rugului aprins a însemnat chemarea lui Moise la izbăvirea poporului evreu din Egipt, dar semnifică deopotrivă începutul activităţii celui mai mare profet, aşa cum îl definea Deuteronomul 34, 10, asemeni căruia nu s-a mai ridicat nimeni altul.
Pe când păştea oile, în pustiul Madianului, Moise ajunge la muntele lui Dumnezeu (numit şi Sinai sau Horeb). Aici este atras de viziunea unui tufiş cuprins de flăcări, care însă nu se consuma în foc, ci rămânea verde, cunoscut în teologia românească sub numele de „rugul aprins“.
Cu cine a vorbit Moise: cu îngerul sau cu Dumnezeu Însuşi?
Acest Cuvânt se adresează celor dibaci în cuvinte. Şi ca să încep de la Scriptură: “Iată eu vin împotriva ta, cel înjurios şi în învăţătură şi în auzire şi în înţelegere”. Căci sunt unii care simţind o greşeală în auzul şi limba, ba precum văd şi în mâini, din pricina cuvintelor noastre, se bucură de “vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20) şi de “certurile de cuvinte” care “nu duc la nimic folositor” (I 2 Tim. 6, 4). Aşa numeşte toată prisosinţa pretenţioasă de cuvinte Pavel, propovăduitorul şi apărătorul “cuvântului prescurtat” (Rom. 8, 27), ucenicul şi învăţătorul pescarilor.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi, cu toţi”. (Din Sf. Liturghie)
Astăzi, Sfânta Biserică prăznuieşte evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli – Cincizecimea sau Rusaliile, cum i se mai spune în popor. Fiecare din aceste denumiri reflectă un aspect sau altul al acestui mare eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc din robia păcatului.
Numai după Schismă, Biserica Apuseană s-a numit „Catolică” (cu înţelesul de Universală, în sens geografic, deşi primul sens al cuvântului „catolic” este calitativ şi înseamnă totalitate sau integritate — a credinţei şi a vieţii în Hristos), iar cea Răsăriteană „Ortodoxă” (ortodox vine de la orthos = drept, just şi doxa = opinie, credinţă; dar şi cinstire, laudă. Deci dreaptă credinţă şi dreaptă cinstire a lui Dumnezeu). Dar fiind una şi indivizibilă în fiinţa ei, după cum Hristos Însuşi, Capul ei, este Unul şi indivizibil, Biserica nu s-a împărţit.
Liniştea trupului implică limitarea grijilor faţă de trup: „începutul liniştirii este ieşirea din lucruri şi din griji”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. Stadiul intermediar „este puterea luminătoare, iar sfârşitul este extazul şi răpirea minţii la Dumnezeu”. Aceeaşi idee o împărtăşea şi Sfântul Ioan Scărarul: „Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura”.
Neîncetat să chemaţi numele Domnului Iisus până când inima va înghiţi pe Domnul şi Domnul va înghiţi inima şi astfel, inima şi Domnul se va face una. Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord că împreună cu rugăciunea este absolut necesară şi atenţia (trezvia). Precum cel ce s-a născut orb nu vede lumina soarelui aşa şi cel ce nu merge cu lumina trezviei nu vede în totalitatea lui măreţia Harului Dumnezeiesc şi nici nu se poate elibera de faptele, cuvintele cele viclene şi urâte.