Iannis locuia într-o garsonieră săracă, pe care o moștenise de la mama sa, într-un bloc cu douăzeci de apartamente. Lucra la brutăria din cartier, iar ziua sa de muncă începea dis-de-dimineață. De acolo de unde lucra obișnuia ca în fiecare zi să umple două sacoșe cu pâine și covrigi, pe care le împărțea bătrânilor și studenților din cartier. Spunea:
– Iată, m-am gândit să vă aduc în dar puțină pâine caldă de la domnul Apostol brutarul, ca să-l pomeniți în rugăciunile voastre.
Adevărul era că Iannis dădea în fiecare lună o mare parte din salariul său pentru a-i hrăni cu pâine pe săracii din cartierul în care locuia. Lui Apostol îi spunea că are niște prieteni bolnavi pe care îi ajută și că în schimbul serviciilor pe care le face, chipurile, primește plată.
Dar cum ajunsese să-i cunoască pe săracii din cartier? Încă de când era copil, avea obiceiul să sune la rând pe la toate ușile, nu numai în blocul său, ci și în blocurile învecinate. Le spunea tuturor cine este și îi întreba dacă au nevoie să-i ajute cu ceva:
– Cum o duceți? Nu cumva aveți vreo problemă și vă pot fi de folos cu ceva? Copii voștrii sunt bine?
La început unii îl alungau, alții îi închideau ușa în față nevrând să vorbească cu el, fiind în mod vădit deranjați de apariția sa neașteptată, alții însă doreau ca să audă de la el, precum ei înșiși mărturiseau, vreun cuvânt de folos. În cele din urmă el învăța pe fiecare câte ceva de folos. Ajunsese să cunoască ciudățeniile și însușirile deosebite ale caracterului fiecăruia.
Nopțile obișnuia să se retragă în casa lui cea săracă și să se roage. Îi plăcea să citească Psaltirea cu voce tare, ca să plece, precum spunea celor ce îl întrebau, duhurile rele din cartier. Citea atât de tare, încât un chiriaș nou, care nu îl cunoștea bine, a chemat într-o zi poliția, protestând că tulbură liniștea publică. În fiecare zi Iannis tămâia toate apartamentele, începând de la ultimul etaj până jos și chiar și curțile. Când era cineva bolnav, îl vizita și, după ce îl tămâia și îl însemna cu semnul Sfintei Cruci, îi citea silabisind, cu puțina știință de carte pe care o avea, Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov. ”Rugați-vă unii pentru alții, ca să vă vindecați”, le spunea. Îi îndemna să se mărturisească și să se împărtășească, ca să-i vindece marele Doctor Iisus Hristos.
Nu de puține ori, după ce se întorcea de la brutărie, lua mătura și mătura blocul, ca să fie curat, după cum spunea el.
Îi plăcea să se amestece în discuțiile celor care vorbeau în contradictoriu, prin cafenele, despre partidele politice (în trecut aveau loc mari dispute în privința partidelor politice). Le spunea acestora zâmbind:
– Ah, și voi, de ce vă puneți nădejdea în tinichele și în chimvale? În loc să vă certați, rugați-vă să ne trimită Dumnezeu un David ca împărat. Acela rezolva problemele, pentru că i se răneau genunchii de atâta stat la rugăciune. Deștepții voștrii însă ce fac? Se roagă să primească numai comisioane și sunt corupți cu totul. Vă socotesc niște proști și își bat joc de voi.
– Pleacă de aici, nebunule!, îi spuneau aceia. Și ca să scape de el, îl trimiteau la vreo treabă.
El însă totdeauna le spunea:
– Nu nădăjduiți spre boieri, ci nădejdea voastră să fie numai în Dumnezeu.
Dionisie A. Makris, Iannis cel nebun pentru Hristos, Editura Evanghelismos, 2010