În loc să se lase cuceriți de învățătura Lui și să-L recunoască cel puțin drept proroc, ei nu fac decât să întrebe cu uimire: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui?
Acestea sunt întrebări ale curiozității deșarte, care nu îndatorează la nimic și nu duc nicăieri. Această atitudine a compatrioților Săi a stârnit observația tristă a Domnului Iisus Hristos: Nu este proroc disprețuit, decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa.
Ce atitudine aveau față de Domnul casnicii și rudele Lui știm deja. Frații Lui nu credeau în El, spune Evanghelistul Ioan (In 7, 5), considerându-L pur și simplu nebun, însă nici atitudinea compatrioților nu era mai bună. Nepăsarea și curiozitatea neîncrezătoare de la început s-au preschimbat în enervare și răutate fățișă atunci când propovăduirea Mântuitorului a atins orgoliul lor național. Au încheiat prin a-L izgoni din oraș, și chiar au vrut să-L arunce de pe munte (v. Lc. 4, 29).
Cum se explică asta? Cum să înțelegem incredibila tocire a conștiinței și întunecare a rațiunii care a dus la asemenea fapte? Fiindcă nu aveau cum să nu știe că izgonesc, în orice caz, un om neobișnuit, recunoscut deja ca mare proroc în multe orașe.
Cheia dezlegării acestei enigme psihologice se află în al treilea verset din capitolul 6.
”Au nu este Acesta, spuneau ei, teslaru, fiul Mariei și fratele lui Iacov și al lui Iosi și al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” Și se sminteau întru El.
Ei recunoșteau toată familia Domnului și nu găsiseră niciodată în ea ceva neobișnuit, nu observaseră daruri aparte la nici unul dintre membrii ei. Pe Iisus Însuși Îl cunoșteau demult, din copilărie. Îl văzuseră deseori pe străzile orașului sau la Izvor, împreună cu Maica Sa. Îl văzuseră în atelier, unde lucra sub îndrumarea bătrânului Iosif, și niciodată nu le trecuse prin cap că din acel băiat va ieși ceva neobișnuit. Li se păruse că este ca toți copiii.
Îl știau de prea multă vreme, Îl văzuseră prea des și se obișnuiseră prea mult cu El.
Așa se explică atitudinea lor față de El.
Nu prețuim niciodată lucrurile cu care ne-am obișnuit prea mult. Un lucru obișnuit nu mai stârnește acea atenție încordată cu care întâmpinăm lucrurile noi. Chiar și miraculosul, în virtutea obișnuinței, începe să ni se pară banal. Omul pe care îl cunoaștem prea bine nu poate conta pe o stimă prea mare din partea noastră și pe o uimire respectuoasă pe care suntem gata s-o dăruim cuiva pe care îl cunoaștem numai superficial, din auzite. O anumită doză de necunoscut duce întotdeauna la o atitudine mai pozitivă. Mirele se pleacă înaintea miresei cu mult mai mult decât soțul înaintea soției, iar lacheul – se spune – nu-și respectă niciodată stăpânul.
Același lucru s-a întâmplat și cu nazarinenii: aceștia se obișnuiseră atât de mult cu Domnul, se obișnuiseră să-L socoată de-al lor, egal, încât chiar văzând la El lucruri minunate nu făceau decât să se nedumerească, să dea din umeri și să se străduie să găsească o explicație naturală. Iată de ce n-au crezut în El ca în Mesia și nu I s-au dăruit din tot sufletul, cum au făcut mulți galileeni.
Această lege acționează însă și acum în viața duhovnicească.
Pentru creștin, care și-a închinat viața slujirii Domnului Dumnezeu, există întotdeauna primejdia de a pierde prospețimea simțământului față de El în urma obișnuinței și de a înlocui slujirea sinceră, din inimă, cu o îndeplinire formală, mecanică, adeseori neglijentă, a îndatoririlor religioase.
Așa s-a întâmplat cu poporul evreu, căruia Prorocul Isaia îi face un grav reproș: În zi de post voi vă vedeți de treburile voastre și asupriți pe toți lucrătorii voștrii. Voi postiți ca să vă certați și să vă sfădiți și să bateți furioși cu pumnul; nu postiți cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus (Is. 58, 3-4). Așa s-a întâmplat și cu îndrumătorii evreimii, cu cărturarii, cu fariseii și preoții, cărora Domnul le spune cu amărăciune: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zecuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința (Mt. 23, 23). Voi pe din afară vă arătați drepți oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege (Mt. 23, 28). V-am cunoscut că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu (In 5, 42).
Același lucru, din păcate, se întâmplă adeseori și cu clericii noștri. Obișnuindu-se cu Tainele și cu ierurgiile, ei încetează să mai simtă în acestea suflarea Sfântului Duh, își pierd orice evlavie către ele și încep să mărginească toată slujirea pe care o aduc lui Dumnezeu la săvârșirea lipsită de suflet și grăbită a slujbelor.
Urmări deosebit de tragice are această lege la cântăreții noștri, la băieții de altar și la copiii clericilor. Nu am văzut vreodată purtare mai necuviincioasă în biserică decât cea pe care și-o permit cântăreții și băieții care slujesc în altar. Aceasta se explică tocmai prin faptul că, obișnuindu-se cu biserica, ei încep să se simtă în ea ca acasă și uită cu desăvârșire că acolo este prezent în chip nevăzut Făcătorul Cel Mare, Atotputernic și Atotdrept.
Cu orice credincios se poate întâmpla însă această pierdere a credinței vii și a simțământului viu față de Dumnezeu, și primejdia este deosebit de mare pentru cei ce în virtutea poziției lor sunt obligați să poarte efortul îndelung și obositor al slujirii fără să aibă idee de legile vieții duhovnicești și fără să se folosească de sfaturile oamenilor încercați.
Sfântul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern, Vol. I, Editura Sophia pp. 180-182