“Ai văzut câtă deosebire este între fiu şi slugi şi în pilda de mai înainte şi în pilda aceasta? Ai văzut cât de mult se aseamănă aceste două pilde, dar şi cât de mult se deosebesc? Şi pilda aceasta ca şi cealaltă arată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, marea Lui purtare de grijă şi nerecunoştinţa iudeilor. Dar are ceva mai mult decât cealaltă. Vesteşte mai dinainte şi căderea iudeilor şi chemarea neamurilor; în afară de aceasta mai arată câtă nevoie este de o viaţă virtuoasă şi cât de mare e pedeapsa celor ce n-au grijă de purtarea lor.Și este bine că pilda aceasta vine după cealaltă. Pentru că în pilda de mai înainte Hristos a spus: „Şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 22, 1-4), în pilda aceasta arată şi cărui neam se va da via; şi nu numai aceasta, ci arată iarăşi şi negrăita purtare de grijă de iudei. In cealaltă pildă se părea că numai înainte de răstignire îi cheamă pe iudei; în pilda aceasta Se sileşte să-i cheme chiar după ce iudeii L-au ucis pe Domnul. Când trebuia să le dea pedeapsa aceea prea cumplită, atunci îi cheamă la nuntă şi-i cinsteşte cu cea mai înaltă cinste. In pilda cealaltă n-a chemat întâi neamurile, ci pe iudei, în pilda aceasta la fel.
Dar după cum în pilda cealaltă atunci a dat altora via când iudeii n-au vrut să-L primească, ci chiar L-au ucis când a venit la ei, tot aşa şi în pilda aceasta, atunci a chemat pe alţii la nuntă când iudeii n-au vrut să vină. Poate fi, oare, o nerecunoştinţa mai mare ca a lor? Să fie chemaţi la nuntă şi să nu vină! Cine n-ar vrea să vină la nuntă, la nunta unui împărat,a unui împărat care face nuntă fiului său?
Poate că cineva m-ar întreba:
– Pentru ce Hristos a vorbit aici de nuntă?
– Ca să cunoşti câtă grijă are Dumnezeu de noi, cât de mult ne doreşte; ca să cunoşti câtă strălucire au cele din împărăţia Sa; că acolo nimic nu-i trist, nimic dureros, ci toate sunt pline de bucurie duhovnicească. De aceea şi Ioan Botezătorul îl numeşte pe Hristos Mire; de aceea şi Pavel spune: „Că v-am logodit unui singur bărbat (II Cor. 11, 2)”; şi iarăşi: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32)”.
– Dar pentru ce spune că mireasa nu-i logodită cu Tatăl, ci cu Fiul?
– Pentru că mireasa care-i logodită cu Fiul este logodită şi cu Tatăl. Scriptura nu face deosebire; grăieşte când într-un fel când în altul, pentru că Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi fiinţă.
În pilda aceasta Hristos a vorbit şi de învierea Sa. Pentru că mai înainte vorbise de moartea Sa, arată că după moartea Sa este nunta şi atunci este Mire. Dar nici aşa iudeii n-au ajuns mai buni, nici mai blânzi. Poate fi, oare, o răutate mai mare?
Aceasta este a treia acuzaţie adusă iudeilor. Prima acuzaţie, că au omorât pe profeţi; a doua, că au omorât pe Fiul; a treia, că n-au venit la nuntă cu toate că au fost poftiţi la nuntă chiar de Cel ucis, de Cel pe Care ei îl uciseseră, ci au născocit o mulţime de scuze: că şi-au cumpărat pereche de boi, că şi-au luat ţarine, că s-au însurat. Deşi scuzele lor par întemeiate, totuşi noi învăţăm de aici un lucru: Oricât de grabnice şi de necesare ar fi treburile noastre, să nu le punem niciodată mai presus de cele duhovniceşti.
Împăratul nu i-a poftit la nuntă în ziua nunţii, ci cu mult înainte de nuntă. Că se spune în pildă: „Spuneţi celor chemaţi!”; şi iarăşi: „Chemaţi pe cei poftiţi”. Aceasta le măreşte şi mai mult vina.
– Dar când şi prin cine au fost chemaţi?
– Prin toţi profeţii, apoi prin Ioan Botezătorul – Ioan îi trimitea pe toţi iudeii la Hristos, spunându-le: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3, 20)”, – şi prin Fiul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni” (Matei 11, 28) ; şi: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (Ioan 7, 37)”. I-a chemat nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta; iar după înălţarea Sa la cer, prin Petru şi prin ceilalţi apostoli. Pavel spune: „Cel ce a lucrat prin Petru la chemarea celor tăiaţi împrejur, Acela a lucrat şi prin mine la chemarea neamurilor” (Gal. 2, 8). Pentru că iudeii, când L-au văzut pe Fiul, s-au mâniat şi L-au omorât (Matei 21, 38-39), de aceea Dumnezeu îi cheamă din nou prin slugile Sale. Şi la ce-i cheamă, oare? La osteneli, la oboseli, la sudori? Nu! La veselie! Le spusese: „Juncii mei şi cele îngrăşate ale mele s-au junghiat”. Uită-te cât de bogat este ospăţul! Cât de mare e dărnicia! Şi nici aceasta nu i-a făcut să se ruşineze, ci, cu cât era mai îndelung răbdător, cu atât se împietreau mai mult la inimă! N-au venit, nu pentru că erau ocupaţi, ci pentru că s-au trândăvit.
– Dar atunci pentru ce unii din cei poftiţi la nuntă spun că s-au căsătorit, iar alţii că şi-au cumpărat perechi de boi? Acestea-s doar treburi!
– Nu-s deloc treburi. Când ne cheamă treburile cele duhovniceşti nici o treabă nu este de neapărată trebuinţă.
După părerea mea cei poftiţi la nuntă s-au folosit de aceste scuze să-şi acopere lenevia lor. Grozăvia nu-i numai aceea că n-au venit la nuntă, ci alta, cu mult mai grozavă şi mai nebunească, că au bătut, au ocărit şi au omorât slugile. Cei poftiţi la nuntă sunt mai răi decât lucrătorii viei. Slugile din pilda de mai înainte veniseră să ceară venitul şi roadele viei şi au fost ucise; slugile din pilda aceasta au venit să-i cheme la nunta Celui ucis de ei şi au fost ucise şi ele. Poate fi, oare, o nebunie mai mare? Mustrarea aceasta le-o face şi Pavel, zicând: „Care şi pe Domnul L-au ucis şi pe profeţii lor şi ne-au prigonit şi pe noi (I Tes. 2, 15)”.
Apoi, ca nu cumva cei poftiţi la nuntă să spună: „Nu venim la nunta Ta, pentru că Tu eşti împotriva lui Dumnezeu”, ascultă cum îi poftesc vornicii: „Tatăl face nuntă! El vă pofteşte!”
– Ce s-a întâmplat după aceasta?
– Pentru că n-au vrut să vină, ba dimpotrivă au mai şi ucis pe cei trimişi la ei, împăratul le-a ars oraşele, a trimis oşti şi i-a ucis.
Hristos a spus acestea ca să vestească mai dinainte cele ce aveau să se întâmple sub Vespasian şi Tit, pentru că, necrezând în El, au mâniat pe Tatăl; Tatăl îi pedepseşte. Distrugerea Ierusalimului n-a avut loc îndată după omorârea lui Hristos, ci după patruzeci de ani, ca să arate îndelunga Lui răbdare; după ce au ucis pe Ştefan, după ce au omorât pe Iacov, după ce şi-au bătut joc de apostoli. Ai văzut cum s-au adeverit cuvintele lui Hristos? Ai văzut cât de degrabă? S-au împlinit încă pe când trăia Ioan Evanghelistul, pe când trăiau mulţi din cei care au fost împreună cu Hristos. Au fost martori ai celor întâmplate cei care L-au auzit pe Hristos rostind aceste cuvinte.
Dar uită-te la nespusa purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de iudei! A sădit vie, a înzestrat-o cu tot ce-i trebuia, a desăvârşit-o. Când i-au ucis slugile, a trimis alte slugi; când le-au ucis şi pe acelea, a trimis pe Fiul Său; după ce şi Fiul a fost ucis, Tatăl îi cheamă la nuntă; dar n-au voit să vină; apoi a trimis alte slugi; dar ei le-au ucis şi pe acelea. Şi numai atunci îi ucide şi pe ei, când nu li se mai putea vindeca boala. Că boala lor era de nevindecat se vede de acolo că ei n-au crezut, în timp ce desfrânatele şi vameşii au crezut. Deci iudeii sunt osândiţi nu numai pentru că au săvârşit acele nelegiuiri, ci şi pentru că alţii au putut săvârşi fapte bune.
Iar dacă cineva ar spune că neamurile au fost chemate îndată după înviere, nu după ce au fost biciuiţi apostolii, după ce au suferit multe de la iudei – că după înviere le-a spus lor Hristos: „Mergeţi, învăţaţi toate neamurile (Matei 28, 19)” -, voi răspunde că şi înainte de răstignire şi după răstignire pe iudei i-a chemat întâi. Înainte de răstignire Hristos spune ucenicilor Săi: „Mergeţi la oile cele pierdute ale casei lui Israil (Matei 10, 6)”; după răstignire iarăşi nu i-a oprit pe apostoli să-i cheme pe iudei, ci chiar le-a poruncit, deşi le spusese: „Învăţaţi toate neamurile”, pentru că atunci când S-a înălţat la cer le-a spus ca pe iudei să-i cheme întâi: „Veţi lua putere, venind Sfântul Duh peste voi, şi-Mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată ludeea până la marginile pământului (Fapte 1, 8)” ; iar Pavel spune: „Cel Ce a lucrat prin Petru la chemarea celor tăiaţi împrejur, Acela a lucrat şi prin mine la chemarea neamurilor (Gal. 2, 8)”. De aceea apostolii s-au îndreptat mai întâi spre iudei, stând multă vreme în Ierusalim; apoi, fiind alungaţi, s-au împrăştiat printre neamuri.
Tu uită-te şi aici la bunătatea lui Dumnezeu! A spus: „Pe câţi îi veţi afla, chemaţi-i la nuntă!”. Mai înainte, după cum am spus, apostolii, trăind mai mult în Iudeea, au propovăduit şi iudeilor şi neamurilor. Dar pentru că iudeii continuau să uneltească împotriva apostolilor, ascultă-l pe Pavel cum interpretează pilda aceasta! Pavel grăieşte aşa: „Vouă trebuia să se grăiască întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar pentru că v-aţi judecat nevrednici pe voi înşivă, iată ne întoarcem la neamuri (Fapte 13, 46)”. De aceea a spus şi Hristos: „Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici”. Ştia şi mai dinainte că iudeii nu vor fi vrednici; dar a trimis să-i cheme, ca să nu le rămână nici o scuză neruşinată de împotrivire; deşi ştia ce au să facă iudeii, totuşi a trimis şi a venit la ei mai întâi, ca lor să le închidă gura, iar pe noi să ne înveţe să plinim toate, chiar dacă n-ar avea nimeni de câştigat de pe urma muncii noastre.
Dar pentru că iudeii n-au fost vrednici, de aceea Hristos a spus: „Duceţi-vă la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi afla, chemaţi-i; pe oricine aţi întâlni, pe cei lepădaţi”. Că doar spusese în nenumărate rânduri: „Desfrânatele şi vameşii vor moşteni împărăţia cerurilor (Matei 21, 31)”; şi: „Cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă, întâi (Matei 19, 30)”. A arătat că pe bună dreptate se face aceasta. Ceea ce-i ustura mai mult decât toate pe iudei şi ceea ce-i rodea mai cumplit decât distrugerea Ierusalimului era că vedeau neamurile intrând în drepturile lor şi în drepturi mai mari decât ale lor.
Apoi, ca să nu creadă neamurile că se pot mântui numai prin credinţă, Hristos le vorbeşte şi de osânda faptelor rele; celor care n-au crezut încă le spune să se apropie cu credinţă, iar celor care au crezut le spune să se îngrijească de viaţa şi de faptele lor. Viaţa şi fapta sunt haină de nuntă; chemarea este har al lui Dumnezeu.
– Dar pentru ce-i mai cercetează cu atenţie pe cei poftiţi la nuntă?
– Pentru că chemarea şi curăţirea sunt un har al lui Dumnezeu; dar a rămâne chemat şi curat îmbrăcat atârnă de râvna celor care au fost chemaţi. Chemarea nu se datoreşte vredniciei omului, ci harului. Ar trebui, dar, să răsplătim lui Dumnezeu pentru harul ce ni l-a dat şi să nu arătăm atâta răutate, după ce ne-a cinstit.
– Dar eu, mi s-ar putea spune, nu m-am bucurat de atâtea bunătăţi ca iudeii.
– Te-ai bucurat de bunătăţi mult mai mari. Ai primit, dintr-o dată, fără să fii vrednic, bunătăţile pe care poporul iudeu le-a primit în decursul întregii lui istorii. De aceea şi Pavel spune: „neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru milă (Rom. 15, 9)”. Ai luat ce li se cuvenea lor. De aceea şi pedeapsa e mai mare pentru ei, că n-au împlinit poruncile lui Dumnezeu.
După cum cei poftiţi la nuntă au ocărit pe împărat pentru că n-au venit, tot aşa şi tu îl ocărăşti dacă, după ce ai fost chemat, te aşezi la ospăţul Lui de nuntă cu o viaţă stricată. A te duce la nuntă cu haine murdare, aceasta înseamnă: a pleca de pe lumea aceasta având o viaţă necurată. De aceea şi tăcea cel ce intrase la nuntă fără haină de nuntă. Vezi că deşi păcatul lui sărea în ochi, totuşi Dumnezeu nu-l pedepseşte înainte de a-şi fi rostit însuşi păcătosul pedeapsa? Că s-a osândit singur prin aceea că n-a avut ce să răspundă; şi astfel este dat chinurilor celor groaznice. Când auzi că a poruncit să-l arunce în întunericul cel mai din afară, nu socoti că numai aceasta îi este pedeapsa, că l-a trimis doar acolo în locul acela întunecos, ci şi acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Iar prin plângerea şi scrâşnirea dinţilor arată că chinurile acelea sunt cu neputinţă de îndurat.
Auziţi voi toţi câţi vă împărtăşiţi cu sfintele taine, câţi aţi venit la ospăţul cel de nuntă şi aveţi sufletul îmbrăcat cu fapte murdare! Auziţi de unde aţi fost chemaţi? De la răspântiile drumurilor! Ce sunteţi? Nişte ologi, nişte betegi la suflet, ceea ce-i cu mult mai cumplit decât betejiciunea trupului. Ruşinează-te de bunătatea Celui Ce te-a chemat! Nimeni să nu rămână aici cu haine murdare, ci să-şi cureţe haina sufletului. Auziţi, femei! Auziţi, bărbaţi!
Nu avem nevoie de hainele acestea ţesute cu aur, care ne împodobesc trupul, ci de hainele acelea ce ne împodobesc sufletul. Atâta vreme cât ne împodobim trupul e greu să ne împodobim sufletul. Nu e cu putinţă ca în acelaşi timp să ne împodobim şi sufletul şi trupul. Nu e cu putinţă ca în acelaşi timp să slujim şi lui mamona şi să ascultăm şi de Hristos aşa cum trebuie! Să aruncăm deci de pe noi această cumplită tiranie. N-ai îndura cu linişte să vezi pe unul că îţi împodobeşte casa atârnându-i perdele de aur, dar pe tine te lasă să stai gol în zdrenţe. Şi iată, acum aceasta o faci tu cu tine însuţi. Iţi împodobeşti casa sufletului tău, adică trupul, cu fel de fel de stofe, iar sufletul îl laşi să stea îmbrăcat în zdrenţe. Nu ştii că trebuie să împodobeşti mai mult pe împărat decât pe ostaş? Pentru împodobirea ostaşului se fac stofe de in; pentru împărat, purpură şi coroană. Tot aşa şi tu. Îmbracă-ţi trupul cu o îmbrăcăminte mai proastă, dar sufletul îmbracă-ţi-l cu purpură. Pune-i coroana şi aşază-l într-o trăsură înaltă şi strălucitoare. Acum însă tu faci cu totul dimpotrivă. Împodobeşti ostaşul, trupul, cu fel de fel de podoabe, dar pe împărat, sufletul, îl laşi să se târâie legat în urma patimilor celor păcătoase. Nu te gândeşti, oare, că ai fost chemat la nuntă, şi la nunta lui Dumnezeu? Nu te gândeşti, oare, că în aceste săli de ospăţ sufletul poftit la nuntă trebuie să intre îmbrăcat cu haine brodate cu aur?
Vrei să-ţi arăt oameni îmbrăcaţi aşa, oameni care au haină de nuntă? Amintiţi-vă de sfinţii aceia despre care v-am vorbit înainte, care se îmbracă cu haine de păr, care locuiesc pustia. Aceştia sunt mai ales aceia care au haină de nuntă. Se va vedea aceasta din cele ce voi spune: Oricât de multă porfiră le-ai da lor, nu o vor primi. După cum un împărat s-ar îngreţoşa de hainele peticite ale unui sărac, dacă i s-ar porunci să le îmbrace, tot aşa şi monahii aceia se îngreţoşează de purpură. Scârbirea nu le vine din altă parte, ci de acolo că-şi cunosc frumuseţea îmbrăcămintei lor. De aceea dispreţuiesc ca pe o pânză de păianjen mantia de purpură. Îmbrăcămintea lor de sac i-a învăţat aceasta. Deşi se îmbracă în sac, sunt cu mult mai presus, cu mult mai strălucitori decât împăraţii. De-ai putea deschide porţile minţii lor, de-ai putea să le vezi sufletul şi toată podoaba dinăuntru, ai cădea cu faţa la pământ, că ţi-ar lua ochii strălucirea frumuseţii lor interioare, lumina hainelor lor şi străfulgerarea conştiinţei lor. Aş putea vorbi şi de alţi bărbaţi mari şi minunaţi din vechime; dar pentru că pe oamenii care nu se pot înălţa la cele spirituale îi conving mai repede exemplele din faţa ochilor lor, de aceea vă trimit la locuinţele acestor monahi. Pe fetele lor nu veţi zări tristeţea, pentru că, zidindu-şi colibele lor în ceruri, sălăşluiesc departe de necazurile şi scârbele din lume; duc război împotriva diavolului şi, ca şi cum ar dansa, aşa se războiesc cu el. De aceea, pentru că duc război, şi-au făcut colibe şi au fugit de oraşe, de pieţe, de case.
Ostaşul de pe câmpul de luptă nu poate să locuiască în casă, ci îşi face un sălaş vremelnic şi aşa locuieşte, pentru că are să plece îndată de acolo. Aşa locuiesc toţi monahii aceia; cu totul altfel decât noi; că noi nu trăim ca şi cum am trăi într-o tabără de luptă, ci ca şi cum am trăi într-un oraş paşnic. Cine pune, oare, într-o tabără de luptă temelii? Cine zideşte, oare, casă pe care are s-o părăsească puţin mai târziu? Nimeni! Dimpotrivă, dacă ar încerca cineva să facă aşa ceva ar fi ucis ca trădător. Cine cumpără într-o tabără de luptă hectare de pământ? Cine încheie afaceri? Nimeni! Şi pe bună dreptate. „Ai venit ca să lupţi, i se poate spune, nu să faci negoţ! Pentru ce te osteneşti într-un loc pe care-l vei părăsi peste câtăva vreme? Fă aceasta când ne vom întoarce în țară!”
Aceste cuvinte ti le spun şi eu acum: Fă aceasta când ne vom duce în cetatea cea de sus. Dar, mai bine spus, acolo nu trebuie să te osteneşti; împăratul cel ceresc va face totul pentru tine. Aici pe pământ e de ajuns să ai numai o groapă şi să o întăreşti; de locuinţă nici nu-i nevoie. Ai auzit ce viaţă duc sciţii! Trăiesc tot timpul în căruţă. Ai auzit ce viaţă duc popoarele nomade!
Aşa ar trebui să trăiască creştinii. Să trăiască întocmai ca nişte călători pe pământ, războindu-se cu diavolul, dezlegând pe cei ţinuţi robi de el; să se scape de toate grijile lumeşti. Pentru ce-ţi faci casă, omule? Ca să te legi şi cu mai multe lanţuri? Pentru ce ascunzi aurul în pământ? Ca să chemi pe vrăjmaş împotriva ta? Pentru ce te împrejmuieşti cu ziduri? Ca să-ţi faci închisoare? Dar, dacă ţi se par a fi grele acestea, să mergem la colibele sfinţilor acelora, ca să vedem cu fapta cât sunt de uşoare toate. Ei îşi fac colibe. Dacă trebuie să le părăsească, le părăsesc cum părăsesc ostaşii taberele când se termină războiul. Aşa trăiesc sfinţii aceştia! Dar, mai bine spus, tabăra lor e cu mult mai plăcută. Că e mai plăcut să vezi o pustie plină de colibele monahilor, decât să vezi o tabără în care ostaşii întind corturi, înfig suliţe, atârnă de vârful suliţelor fâşii de pânză de culoare galbenă, decât să vezi mulţime de oameni cu coifuri de aramă pe cap, cu piepturile strălucind de scuturi, înfăşuraţi numai în fier, decât să vezi un cort împărătesc făcut în grabă, o câmpie întreagă acoperită de lume care mănâncă şi cântă. Nu e atât de plăcută priveliştea aceasta ca cealaltă, de care-ţi vorbesc acum. Dacă ne-am duce în pustie ca să vedem corturile acestor ostaşi ai lui Hristos, nu vom vedea corturi întinse, nici vârfuri de suliţe, nici cort împărătesc făcut din stofe de aur, ci vom vedea că pustia în care locuiesc aceşti ostaşi ai lui Hristos este tot atât de minunată şi frumoasă ca şi un pământ pe care ai întinde frumuseţea multor ceruri. Că locuinţele lor nu sunt mai prejos de ceruri; îngerii şi Stăpânul îngerilor se pogoară la ei. Dacă au venit la Avraam, la un om care avea soţie şi hrănea copii, pentru că era primitor de străini, cu atât mai mult vin aici şi dănţuiesc cu ei dansul cel cu cuviinţă, pentru că găsesc la ei cu mult mai multă virtute, pentru că găsesc oameni care s-au lepădat de trup, care dispreţuiesc trupul, deşi sunt în trup. La masa lor lăcomia nu-şi găseşte loc; masa lor e plină de filozofie; nu curg pâraie de sânge, nu se taie carne, nu se aude de dureri de cap de pe urma băuturii, nu se văd mâncăruri drese; nu simţi mirosuri de carne friptă, nici fum înecăcios; nu se văd alergături, zgomote, tulburări şi strigăte supărătoare; pe masa lor, pâine şi apă; apa, din izvor curat; pâinea, din munca mâinilor lor; iar dacă vor să mănânce ceva deosebit, mănâncă fructe; mai mare e plăcerea la mesele lor decât la mesele împăraţilor; la mesele lor nu te temi şi nu îţi este frică de nimeni; nu te ţine de rău boierul, nu te mânie soţia, nu te supără copilul, nu se râde în gura mare, nu te îngâmfă mulţimea linguşitorilor; masa aceea e lipsită de o astfel de tulburare; e masă de îngeri; sub ei au numai iarbă, aşa cum a avut Hristos în pustie când a hrănit mulţimile. Mulţi nu-şi fac nici acoperiş, ci în loc de acoperiş au cerul; în loc de lumina opaiţului au luna; n-au nevoie nici de ulei, nici de opaiţ, că luna le dă de sus o lumină vrednică de ei.
Când îngerii din cer privesc la masa lor, îngerilor le place şi se veselesc. Dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cum nu se vor bucura de atâţia drepţi care trăiesc ca ei? La ei nu-i nici stăpân, nici rob; toţi sunt robi, toţi sunt stăpâni. Să nu socoteşti o enigmă cuvintele mele; sunt robi unii altora, stăpâni unii altora. Cu lăsarea serii nu se lasă şi în sufletul lor tristeţea, aşa cum li se întâmplă multor oameni care se gândesc la grijile pricinuite de necazurile zilnice. După cină nu-i cuprinde teama de tâlhari, nu încuie uşile, nu trag zăvoarele, nici nu se tem de altele de care se tem oamenii: să stingă cu grijă luminile şi focurile, ca nu cumva o scânteie să le aprindă casa. Convorbirile lor sunt la fel de liniştite şi de potolite. Nu vorbesc ca noi de lucruri care nu-i privesc. Nu spun: „Cutare a ajuns mare dregător; cutare şi-a pierdut slujba; cutare a murit; cutare a dobândit o moştenire” şi altele de acest fel. Nu! Ei vorbesc totdeauna de cele viitoare şi filozofează. Şi, ca şi cum ar locui în altă lume, ca şi cum s-ar fi mutat în cer, ca şi cum ar trăi acolo, aşa vorbesc despre toate cele de acolo, despre sânurile lui Avraam, despre cununile sfinţilor, despre vieţuirea împreună cu Hristos; despre cele din lumea aceasta nici pomenire, nici cuvânt; ci, după cum pe noi nu ne interesează ce fac furnicile în muşuroaiele lor, tot aşa nici pe ei nu-i interesează ce facem noi, ci-i interesează împăratul cel de sus, războiul ce-l au de dus, uneltirile diavolului, faptele mari pe care sfinţii le-au săvârşit. In ce ne deosebim noi de furnici când ne comparăm cu ei? După cum acelea se îngrijesc de trupurile lor, tot aşa şi noi. Şi de-am face numai atâta! Dar noi facem lucruri cu mult mai rele, că nu ne îngrijim numai de cele de neapărată trebuinţă, ca furnicile, ci şi de cele de prisos. Că furnicile trăiesc din câştigul cinstit al muncii lor; noi, din răpiri; şi nici cu furnicile nu ne asemănăm, ci cu leii şi leoparzii; dar, mai bine spus, suntem mai răi decât aceste fiare. Fiarelor acestora natura le-a dat să se hrănească aşa; pe când pe noi, oamenii, Dumnezeu ne-a cinstit cu raţiune şi egali, dar am ajuns mai răi decât fiarele. Suntem deci mai răi decât animalele necuvântătoare; monahii aceia sunt însă egali cu îngerii, străini de toate cele de aici şi trecători pe acest pământ. Se deosebesc cu totul de noi şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în casă şi în încălţăminte şi în grai. Dacă i-ar auzi cineva pe ei vorbind şi ne-ar auzi şi pe noi, şi-ar da bine seama că ei sunt cetăţeni ai cerului, iar noi, nici măcar vrednici de pământ. De aceea, când un mare dregător se duce la ei, atunci mai cu seamă iese la iveală toată deşertăciunea lumii. Dregătorul acela, care se crede grozav de mare cu slujba lui, acolo între monahi stă şi el pe un pat de iarbă sau pe o pernă ponosită alături de un monah care munceşte cu palmele pământul, alături de un om care nu cunoaşte nimic din cele din lume. Acolo nimeni nu-l linguşeşte, nimeni nu-l laudă. I se întâmplă acelaşi lucru şi lui ca şi unuia care s-ar duce la un giuvaergiu sau într-o grădină de trandafiri; şi după cum acesta primeşte ceva din strălucirea aurului şi a trandafirilor, tot aşa şi dregătorul rămâne cu ceva de pe urma strălucirii vieţii monahilor acelora: scapă de îngâmfarea lui de mai înainte. Şi după cum un om mic de statură, dacă se suie pe un loc înalt, pare şi el mai înalt, tot aşa şi oamenii care vin să vadă sufletele înalte ale acestor vieţuitori, par şi ei înalţi atâta vreme cât rămân acolo; dar când pleacă dintre ei ajung iarăşi mici, că s-au pogorât de pe înălţimea aceea. Printre monahi nu-i nimic nici împăratul, nici prefectul; ci, după cum râdem când vedem pe copii că o fac pe împăraţii sau prefecţii, tot aşa şi monahii dispreţuiesc îngâmfarea celor care sperie pe cei din lume. Şi se vede lucrul acesta din aceasta: dacă li s-ar da monahilor acestora în deplină siguranţă tronul împărătesc, nu l-ar primi; l-ar primi însă dacă n-ar năzui după ceva mai măreţ decât un tron împărătesc, dacă n-ar socoti trecător tronul împărătesc.
Ce dar? Nu vom trece odată de la viaţa aceasta a noastră nefericită la viaţa fericită a acestor monahi? Nu ne vom duce la aceşti îngeri? Nu vom lua şi noi haine curate, ca să prăznuim la nunta Fiului de împărat? Pentru ce stăm şi cerşim? Pentru ce stăm într-o stare mai rea decât cerşetorii de la răscrucile drumurilor? Dar, mai bine spus, într-o stare mai rea şi decât cerşetorii şi decât cei mai ticăloşi decât ei. Da, cei ce se îmbogăţesc din munca şi averile altora sunt într-o stare mai rea decât cerşetorii. Că e mai bine să cerşeşti decât să jefuieşti. Cerşitul se iartă; jefuitul se osândeşte. Cerşitul nu supără pe Dumnezeu; jefuitul supără şi pe oameni şi pe Dumnezeu. De pe urma jafului suferi numai osteneli şi de multe ori alţii se bucură de ostenelile tale.
Cunoscând, dar, toate acestea, să îndepărtăm din sufletul nostru toată lăcomia; să ne lăcomim după bunurile cele de sus răpind, cu toată râvna, împărăţia cerurilor. Nu poate, nu poate să intre în împărăţia cerurilor cel care se trândăveşte. Facă Dumnezeu ca noi toţi să ajungem râvnitori şi cu mintea trează, ca să dobândim împărăţia cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic