Ştiţi din istorie că înaintaşii noştri, creştini ortodocşi, erau oameni foarte temători de Dumnezeu şi totdeauna aveau credinţă tare şi adâncă în mijlocirea cerească a Maicii Domnului. Şi Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credinţa lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor care alergau la ea cu nădejde. Este greu să arătăm vreun necaz sau nenorocire de care să nu-i fi izbăvit Maica Domnului când ei alergau la ea cu credinţă şi rugăciune fierbinte.
Dacă vine harul acesta la începutul vieţii, se pierde – fiindcă omul nu ştie să trăiască fără păcat, şi nu ştie să nu-l piardă. Dar dacă continuă educaţia sfântă a omului, revine harul. Dar totuşi sufletul îl simte de aşa o gingăşie, încât te apucă o groază cum să nu-l pierzi.
„Pentru multe pricini Scripturile ascund sensul lor: în primul loc, ca să ne fie drag să le cercetăm și să fie totdeauna cu foarte mare luare aminte la găsirea cuvintelor mântuitoare; în al doilea loc, că nici nu se cuvenea ca Scripturile să fie înțelese de toți, ca nu cumva cei ce le citesc să aducă vreo vătămare celor spuse de Sfântul Duh în chip mântuitor.
Lumea aceasta este mai rea decât toate lumile pe care omul le poate îndura. Mai rea decât aceasta, nu este alta pentru oameni, poate pentru demoni.
Toţi oamenii simt acest lucru, însă fug de acest sentiment ca şi înotătorul nepriceput, care, speriat de adâncimea mării, întoarce spatele mării şi înoată în apă mică, spre ţărm.
„Să vedem înțelesul cuvintelor: Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele? Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în credință, dă naștere unei sărbători a Domnului.
„Omul este dator să arate toată silința, să se lupte și să se împotrivească totdeauna celui viclean și cugetelor celor rele.
Marele Apostol al neamurilor spunea, de asemenea, că Dumnezeu nu judecă de două ori: „căci de ne-am fi judecat noi înșine (de bunăvoie) nu am fi judecați fără voie” (1 Cor.11, 31).
El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându–l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.
„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime.
Crezându-se superior altora, căutând să-i întreacă, socotindu-se mai presus de toţi şi plasându-se în centrul tuturor evenimentelor; atribuindu-şi toate calităţile şi virtuţile sau socotind că măcar în ceea ce priveşte unele dintre ele este cu totul desăvârşit, cel mândru ajunge să se auto-îndumnezeiască; el face din sine un „mic dumnezeu”, luând astfel locul Adevăratului Dumnezeu, Cel Care este cu adevărat absolut, culmea şi centrul, principiul şi sfârşitul tuturor celor create; Cel care dă sens şi valoare fiecărui lucru; izvorul şi temeiul tuturor virtuţilor şi a tot binele şi pricinuitorul desăvârşirii.
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți.
Bătrânul vorbea neîncetat despre rugăciune şi înţelegeam că nu avea în vedere o încercare formală şi sporadică, ci una profundă şi permanentă. Odată, vorbind despre problema unei mame, cunoştinţa noastră comună, mi-a zis:
„Adevărata răbdare și liniște nu se pot dobândi și păstra fără umilința adâncă a inimii. Dacă se coboară la acest izvor, ele n-au nevoie nici de ajutorul chiliei, și nici de refugiul în singurătate. Nu caută din afară ocrotire ceea ce se sprijină pe virtutea umilinței lăuntrice, adică pe ceea ce-i este obârșie și pază.
Era în anii grei de război civil. V. P., pe atunci adolescentă, se afla în grădina casei şi un ţăran a aţintit puşca asupra ei. În acele timpuri, toţi ţăranii din Rusia se răzbunau pe moşieri. Tânăra, tremurând toată, şi-a strâns mâinile la piept şi, cu multă convingere şi nădejde, s-a rugat:
– Părinte Nicolae, sfinte episcope al lui Hristos, ajută-mă, apără-mă!
Asistăm în ultima perioadă de timp la o relativizare a valorilor autentice şi la o scădere a moralităţii omului contemporan. Dacă ar fi să îl cităm pe Sfântul Paisie Aghioritul (†1994), ar trebui să spunem că trăim vremuri în care păcatele sunt elogiate, ca şi cum ar fi nişte semne de emancipare şi progres, în timp ce virtuţile sunt jignite, ruşinate şi umilite.
„Căci crucea e privită după formă, după compoziție, după proprietatea părților, după lucrare și după alte multe laturi pe care le văd cei ce iubesc să contemple lucrurile dumnezeiești. După formă, crucea e privită când se observă puterea ei ce cuprinde toate, cele de sus, cele de jos și cele de amândouă părțile, până la marginile lor.
Am auzit astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Ce poate însemna aceasta?
Hristos rămâne neschimbat, desigur, însă ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel este că el l-a întâlnit pe Hristos, iar această întâlnire l-a străpuns până în miezul ființei sale. Această întâlnire nu mai era o amintire; ea a devenit însăși viața, în el.