Când suntem singuri în camera noastră, ne rugăm într-un fel în care nu o putem face în biserică, în prezența celorlalți. Ne cufundăm în đuhul lui Dumnezeu și-I vorbim fără opreliști. Îi putem spune: „Mulțumescu-Ți, Doamne, că ești așa cum ești și că nu este nimeni asemenea Ție” sau „Doamne, mai bine să nu trăiesc nici măcar o zi pe pământ, decât să fiu lipsit de dragostea Ta”.
Dimitrie, după numele de botez, viitorul episcop Dionisie s-a născut în anul 1868, în satul Badar din Republica Moldova.
La numai 15 ani, în data de 28 noiembrie 1883, a intrat în obştea mănăstirii Suruceni, din apropierea Chişinăului.
A parcurs toate etapele vieţii monahale devenind, pe rând, rasofor în anul 1890, monah în anul 1899, primind numele Dionisie, ierodiacon în anul 1900 și ieromonah în anul 1904.
Remarcându-se printr-o viață aleasă, în anul 1908 a fost ales stareț al mănăstirii Suruceni.
Preasfințitul Episcop Dionisie, cu numele de botez Dimitrie, s-a născut la 2 noiembrie 1868, în satul Bardar, județul Lăpuşna. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Adriana, oameni simpli și foarte evlavioși. Neamul Episcopului Dionisie Erhan se trage din răzeși, arcașii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
La 28 noiembrie 1883, la vârsta de 15 ani, Dimitrie Erhan a intrat ca frate în Mânăstirea Suruceni. Tânărul nevoitor al lui Hristos este profund marcat de chipul luminos al ieroschimonahului Serafim Blănarul, starețul mânăstirii, model pilduitor de autentică viață monahală, care a avut o înrâurire binefăcătoare asupra sa. De asemenea, ieromonahii Anatolie Turovici și Iosif Botea l-au înconjurat cu toată atenția și dragostea părintească, fiind pentru el îndrumători încercați și susținători sinceri pe calea grea a nevoinței călugărești. Era o fire smerită, evlavioasă, sensibilă, plină de noblețe sufletească. Era dornic de carte, stătea cufundat ore întregi asupra Sfintei Scripturi, literaturii patristice, asupra dogmaticii ortodoxe. Studiul istoriei neamului îi trezește un sentiment de durere pentru destinul nefericit al multpătimitorului teritoriu dintre Prut și Nistru.
Stareţul mănăstirii athonite Simonos-Petras din Sfântul Munte Athos.
Este larg răspândită convingerea că omul năzuieşte de la început spre fericire. „Omul e născut pentru fericire, ca pasărea pentru zbor” – în perioada sovietică, acest citat dintr-o povestire a lui V. Korolenko s-a transformat într-un slogan, toţi îl ştiau. Şi acum, pe oricine ai întreba, îţi va spune că omul năzuieşte întotdeauna spre bine, că dorinţele lui fundamentale nu pot fi orientate spre a-şi face singur rău – şi asta cu toate că dintotdeauna se ştie cât de mult rău îşi face omul singur.
Ținta desăvârșirii, urmărită de monah în starea ei mai presus de fire a desăvârșirii celei după Dumnezeu, este dragostea pe care o cultivă mereu în cadrul vieții lui monahale. Cum este cu putință ca dintr-un program monahal, a cărui bază este dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, să lipsească sociabilitatea și solidaritatea? Monahul este membru credincios al Bisericii și foarte devreme s-a mobilizat, în special la începuturile ființării ei. Dar și ulterior și până astăzi se întâlnește iubirea de străini și dragostea în instituțiile monahale.
Manifestându-și dragostea lor, monahii nu s-au mulțumit numai cu unele tipuri concrete de filantropie, cum ar crede cineva, ci și-au extins grija lor la absolut orice nevoie a aproapelui, fie ca individ, fie mai ales la nivel social.
Pentru omul de azi însuşi cuvântul adevăr apare stingheritor şi aspru în auz, cu vădit disconfort şi neliniştea inimii a celui ce îşi simte ameninţată libertatea personală deplină. Căci în însăşi noţiunea de adevăr inima percepe însoţirea cu sau trimiterea la nuanţe şi înţelesuri înrudite: rost, rânduială, lege, înţelepciune, dreptate, responsabilitate, luciditate, raţiune, ş. a.
Auzim că oamenii se întreabă unul pe altul: al cui eşti tu? Iar cel întrebat răspunde: eu sunt robul cutărui stăpân sau sunt fiul cutărui tată, ş.a.m.d. Dacă însă creştinul este astfel întrebat, ce ar trebui el să răspundă? Cu adevărat, fiecare creştin trebuie să răspundă: „Eu sunt robul lui Hristos“, „căci robul care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului” (1 Cor. 7: 22; Rom. 10: 9; Col. 3: 24).
Am fost invitat şi rugat să îmi spun şi eu părerea în legătură cu soluţia de salvare – “înnoirea în Biserică” şi sunt întrebat de unde să vină, din afară sau dinăuntru, de sus sau de jos!
Înnoirea să vină din toate părţile, să fie o înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu. Conştiinţa să fie neraţională, fără îndreptăţire. Să plecăm la unirea cea mare de la cel mai micuţ creştin român până la cel mai mare vlădică.
Nu este timp să facem procese care mai mult destramă valorile şi unirea în Biserică. Pe cine să judecăm?
Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt, însă, slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să întărească în el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ, încât să lupte singur cu înclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. Din fericire, în om este aşezată de Dumnezeu însuşirea de a-şi evalua propriile fapte. Aceasta este conştiinţa.
“Încă din tinereţe am citit multe cărţi, încercând să înţeleg lumea înconjurătoare şi pe mine în cadrul ei. Cu cât mai mult mă afundam în înţelepciunea omenirii, cu atât mai mult înţelegeam că nu le voi putea înţelege pe toate. În mâinile omului este o mică lampă care luminează doar o părticică din prăpastia care s-a căscat sub el, o ramură dintr-un mare arbore sau o parte din peretele unei case. Toate celelalte rămân în întuneric.
– Să avem între noi cuvântul lui Dumnezeu locuind între noi din belşug. Cuvintele Evangheliei sunt de o autoritate absolută, sunt lumina vieţii şi constituie o judecată pentru fiecare dintre noi. Atunci când ne cercetăm pe noi înşine în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, atunci vedem, pe de o parte, măreţia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, măreţia jertfei Sale pentru noi şi, pe de altă parte, vom vedea şi nemărginită sărăcie la care ne-a dus căderea noastră. Şi în tensiunea acestei înţelegeri, vom aduce pocăinţa noastră înaintea lui Dumnezeu.
Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia
Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi vom mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga din toată inima ca să-l ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior? să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior.
Text: „Dar dacă iubirea scoate afară cu desăvârşire frica, după cum s-a scris (cf. I In 4, 18), şi frica, preschimbându-se, devine iubire, atunci toţi cei ce se mântuiesc se fac o unitate, unindu-se între ei în împletirea cu Singurul bun, prin desăvârşirea porumbiţei […]. Aceasta se tâlcuieşte limpede în Evanghelie prin cuvântul Domnului.
Motivul marii sărbători a Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost minunata descoperire făcută Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost înălţat până la al treilea cer.
Aici el a văzut îngeri şi numeroşi sfinţi, dar nu a văzut-o pe Preacurata Maica Domnului, fapt pentru care s-a tânguit mult. I s-a spus că în acel moment Maica Domnului nu se găseşte acolo, deoarece se află pe pământ, mângâindu-i pe oamenii necăjiţi și suferinzi, dar că o va vedea în curând.
Într-adevăr, la scurt timp după această nemaipomenită vedenie, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, în Biserica Vlaherne din oraşul Constantinopol, în timpul privegherii de toată noaptea. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a apărut Sfântului Andrei şi ucenicului său, Epifanie, în văzduh, în faţa altarului, înconjurată de locuitori ai cerului.
Ce ne împiedică să iubim?
Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
“Toţi îşi închipuie că sunt creştini dacă au mărturisit credinţa în Hristos şi au câteva virtuţi mărunte; puţini sunt însă adevăraţii creştini, şi anume aceia care sunt bogaţi în Duhul, aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt şi ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cereşti, aceia pentru care creştinismul nu-i doar mărturie în cuvinte şi o simplă credinţă, ci creştinism înseamnă puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc; aceştia sunt adevăraţii creştini. Căci, comparând stadiul raţiunii lor şi viaţa sufletului lor cu cea a altora, vei găsi multă deosebire, ca între cei vii şi cei morţi.