Marele Apostol al neamurilor spunea, de asemenea, că Dumnezeu nu judecă de două ori: „căci de ne-am fi judecat noi înșine (de bunăvoie) nu am fi judecați fără voie” (1 Cor.11, 31).
Adică, dacă ne însușim duhul acestei mari științe și ne osândim pe noi înșine de bunăvoie din pricina netrebniciei și păcătoșeniei noastre, atunci Domnul e credincios și ne scapă de judecata cea de pe urmă, cea fără de voie.
Ne dăruiește Duhul Care neîndoielnic mărturisește în inimă mântuirea, după cum zice în alt loc același Apostol: „vrednic de credință și de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși dintre care cel dintăi sunt eu” (1 Tim.1, 15).
Această mare știință, însuflată de harul lui Dumnezeu, este ma presus de măsrua omului și de neatins în desăvârșirea ei. Cu cât monahul/creștinul își însușește mai mult duhul poruncilor dumnezeiești, cu atât sporește în sufletul lui energia harului și se umple de recunoștință față de Hristos pentru mântuirea pe care o a adus celor păcătoși.
Când sporește harul,inima monahului/creștinului este atinsă de dragostea lui Dumnezeu, care îi dă puterea să rămână statornic pe calea Domnului și sădește în el dorința ca slava lui Dumnezeu să crească, iar el să se micșoreze din pricina păcatelor lui, adică dorește să-i dea tot locul Oaspetului dumnezeiesc.
Arh. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Ed. Sfânta Mănăstire Putna