Munca grea, oboseala sunt surse de stres. Dumnezeu ne-a poruncit să ne câştigăm pâinea de zi cu zi întru sudoarea feţei (Fac. 3, 19), însă orice lucru trebuie făcut cu cap. Oboseala cronică ce are drept consecinţe continua iritare şi epuizare a forţelor psihice şi fizice poate influenţa foarte negativ relaţiile noastre cu cei apropiaţi.
Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastră. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.
În Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.
Rezumând, am putea spune că trei sunt cheile care deschid adâncul inimii: cercetarea învățăturii Evangheliei, chemarea numelui Domnului și Sfânta Împărtășanie. Acestea trei descătușează energia ferecată în adâncul inimii. Cu această energie suntem înzestrați la Botez, însă o îngropăm prin viața noastră păcătoasă, prin nepriceperea și delăsarea noastră.
Pe durata jumătăţii de veac în care Sfântul Nicolae a liturghisit fără întrerupere (deoarece nu s-a îmbolnăvit niciodată), se mai întâmpla câteodată să nu aibă prescuri. Deşi nu avea, găsea uşor la brutăriile din jur sau îi aduceau creştinii aproape întotdeauna. Aşa că, până la urmă, totdeauna avea prescuri.
Vine cineva la mine, discutăm despre problema lui și găsim o soluție. Dacă spun: „Ce bine că am fost aici să pot ajuta!” ‒ Hei! Ce cădere! (adică, pentru mine). S-a întâmplat să fiu aici și să pot ajuta. Dar dacă nu eram, Dumnezeu ar fi trimis pe altcineva! Pentru că Domnul spune: „Îi pot ridica pe fiii lui Avraam și din pietre”.
Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am prezentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bunăvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol.
Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă, a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze.
Omule, fii întotdeauna râvnitor și arzător cu duhul, fugi de posomorâre și răceală, ca să nu auzi despre tine așa: „Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece –, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 15-16).
Părintele Paisie a vorbit adeseori despre isihie și grija plină de neliniște a omului contemporan. Faptul că omul contemporan a învățat să trăiască în zgomot reflectă întocmai acest lucru. Spune: „Astăzi toți s-au învățat să trăiască în zgomot. Vezi, mulți copii vor muzică rock în timp ce citesc. Adică pe ei îi odihnește mai mult să citească cu muzică, decât în liniște. Se odihnesc în neliniște, fiindcă există neliniște înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot”.
Nimeni, socotesc, dintre cei ce judecă sănătos nu va tăgădui că din ură şi din ţinerea de minte a răului se naşte clevetirea. De aceea, s-a şi rânduit aceasta după părinţii ei, ca într-un lanţ. Clevetirea este fiica urii. O boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii. E făţărnicirea iubirii, pricinuitoarea întinăciunii şi poverii inimii.
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule. (Troparul Sfinţilor Mucenici Galaction şi Epistemia)
Sfinţii prin trăirea lor duhovnicească, prin viaţa lor trăită în spiritul Evangheliei, au reuşit să spiritualizeze sufletul dar şi trupul omenesc, pe care l-au curăţit, cu ajutorul Mântuitorului Hristos, de toate impurităţile morale, dându-i curăţia şi nevinovăţia de la început.
Urmările binefăcătoare ale acestui mod de viaţă se pot vedea nu numai în timpul vieţii sfinţilor, ci şi după moartea lor prin păstrarea nealterată a rămăşiţelor lor pământeşti, adică în sfintele lor moaşte.
De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.
În profunzimea fiecărei mişcări a omului există năzuinţa spre propriul bine (fie el şi greşit înţeles), şi aceasta posedă stabilitate şi forţă maximă. De pildă, dacă omului îi place să mănânce, el poate spune: „Da, postesc, mă străduiesc să mă limitez la ceea ce e îngăduit”, dar până şi posturile pot să nu facă altceva decât să intensifice anticiparea mesei sărbătoreşti, omul numai la asta se gândeşte în perioada de înfrânare. Omul care a încercat o atracţie puternică spre femei poate păstra acest motiv lăuntric de-a lungul întregii vieţi în hotărârile şi în faptele sale, chiar fără să-şi dea seama de acest lucru.
Hristos a săvârşit alergarea Sa pământească în pătimiri necurmate. De-abia S-a născut, că oamenii au şi năzuit să-L dea morţii. Pe ucenicii Săi îi cheamă la pătimiri, iar celui care nu vrea să pătimească îi spune: „Cel care nu îşi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Cercetează vieţile tuturor apostolilor: toţi şi-au petrecut şi şi-au încheiat viaţa în pătimiri. Cercetează vieţile mucenicilor: aceştia şi-au cumpărat Cerul prin sânge şi prin chinuri nenumărate.
Sfântul Maslu (Eleoungerea, Eleosveşteniia) este slujba sfântă prin care Biserica se roagă, prin sfinţiţii ei slujitori, pentru sănătatea bolnavilor, acordându-le iertarea de păcate prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Denumirea de maslu este de origine slavă (de la cuvântul vechi slav maslo, care înseamnă untdelemn). Se mai întrebuinţează şi denumirea de eleoungere (ungere cu untdelemn). Grecii folosesc denumirea de evhelaion, adică slujba untdelemnului (de la εvhi = rugăciune, slujbă şi elaion = untdelemn), iar la popoarele slave se foloseşte denumirea de Sviatii Elea (Untdelemn sfânt) sau Eleosveşteniia (sfinţirea untdelemnului).