Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. (Matei 6, 14-21)
Citind pericopa evanghelică de astăzi, îndată am înțeles că Dumnezeu-Omul Hristos ne învață în ea cum să ne lepădăm de cele trei feluri mai de seamă ale patimilor: de iubirea de slavă – cu a ierta și a cere iertare; de iubirea de plăcere – cu postul; și de iubirea de argint – cu adunarea de bogății în cer. Însă Biserica, după cum știm cu toții, scoate la iveală nevoința iertării și făurește o stare harică și sufletească pentru iertare, chiar în această săptămână, înaintea începutului Postului Mare. De ce?
Taina Crucii lui Hristos se află, de fapt, în iertare. Cel ce prin nădejdea de a fi părtaș la Crucea lui Hristos vrea să fie părtaș la marea Taină a Învierii lui Hristos, acela iartă. Și dimpotrivă… Dacă nu iertăm aproapelui nostru sau vrăjmașului nostru – totuna, atunci suntem în afara comuniunii euharistice și de rugăciune cu Dumnezeu. Iar dacă suntem în afara comuniunii cu Dumnezeu, cum ar avea loc lucrarea de curățire a noastră – curățire ce o așteptăm să sporească îndeobște în Marele Post? Dacă nu începem a ne elibera de patima iubirii de slavă prin a ierta și a cere iertare, în zadar ne va fi nevoința împotriva iubirii de plăcere și iubirii de argint. Diavolul nici nu mănâncă, nici nu bea, nici femei (sau bărbați) nu are, nici bani nu adună, dar este mândru și iubitor de slavă și aceasta i-a fost îndestul să cadă de la Dumnezeu. Și doar înrobirea prin iubirea de slavă, fără celelalte patimi, este îndestulătoare ca omul să se îndrăcească.
Vedeți, fiilor, să nu o lungim mult, lucrurile sunt foarte simple: cel ce iartă tuturor celor ce i-au greșit, chiar și celor mai întunecați vrăjmași ai săi, are harul dumnezeiesc în sine; iar cel ce nu îi va ierta – măcar unui singur om, fie el chiar cel mai întunecat vrăjmaș, are diavol în el. Iertarea este mărturie că harul dumnezeiesc se află de față, iar neiertarea este mărturie a înrobirii față de diavol. Aproape același lucru este adevărat și pentru cererea iertării. Cei care sunt la cea de-a doua treaptă a creșterii duhovnicești, luminarea minții, și „de-ar vrea” nu ar putea să nu ierte. Aceasta ar însemna, de îndată, pecetluirea inimii pentru rugăciunea minții și a inimii. Cei care se află la prima treaptă, curățirea inimii de patimi, sau duc lupta cu sine însuși să ierte ascetic prin fapte și să ceară iertare sau, din păcate, nu iartă și nu cer iertare…
Vă vorbesc de iertarea cea adevărată, iar nu despre o închipuire. Iertare adevărată are loc atunci când ne rugăm pentru cel ce ne-a rănit (sau despre care credem că ne-a rănit datorită înaltei păreri de sine); când nu îl bârfim, osândim și judecăm pe cel care ne-a rănit, și când îl ajutăm în fapte, îi facem bine și în orice fel căutăm a-i cere iertare și a ne împăca cu cel de ne-a rănit. Aceasta este îndatorirea tuturor celor ce se nevoiesc în ascultare, la treapta curățirii inimii proprii de patimi. Nevoința lor încă este ascetică pentru că, cu cugetul și cu credința ei înțeleg că trebuie să ierte și se silesc pe sine să ierte, chiar dacă nu simt atunci. Tot așa ascetic cer și iertare.
Asta este îndatorirea și a celor ce se află la treapta de luminare, doar că ei, adesea, nu-și închipuie că cineva îi lovește și rănește, ci lovitura se întâmplă aievea, din afară, prin oameni, adesea fără o pricină adevărată. La cei ce au darul rugăciunii minții și inimii, după cum știți, diavolul nu are loc de a lovi din lăuntru, căci inima lor este îndestul curățită de patimi. Domnul îngăduie lovitură din afară asupra lor ca ei să se desăvârșească înspre două căi cruciforme: și în iubirea lucrătoare față de vrăjmași, adică față de aproapele, prin facerea de bine, înainte de toate în rugăciune; și în iubirea lucrătoare față de Domnul, neîngăduind minții, din pricina trufiei rănite, să pună capăt împărtășirii cu El în inimă, împărtășire ce are loc prin rugăciunea minții și a inimii. Fără iubire lucrătoare și față de vrăjmași, nu se află trecere de la luminarea minții la îndumnezeire.
Iar acestea sunt faptele celor ce fac parte din lume și spun despre ei că sunt creștini, însă care se nevoiesc fără rost (ca să nu spun ceva mai înfricoșător): nu sunt în ascultare curată față de părintele duhovnicesc, ci, nepregătiți se conduc de sine în viața duhovnicească; se îndreptățesc pe sine, îl bârfesc, învinovățesc, judecă și osândesc pe cel despre care cred că i-a vătămat; și dacă toate acestea nu li se par îndestul, născocesc mari minciuni și le răspândesc în jur doar să-i facă rău aceluia, iar pe sine să se îndreptățească. Uită că, orbiți de iubirea de răzbunare sau de pofte, cu cât minciuna este mai mare, cu atât ea este mai ușor de cercetat și cu atât ei înșiși, în loc de a fi vrednici de încredere, se arată foarte îndoielnici în ochii celor ce au auzit minciuna. Astfel de oameni nu cer iertare niciodată. Știu că trebuie să treacă timp ca să poată fi pricepute toate acestea, însă omul e dator să lucreze la sinele său și să se pocăiască în fapt, iar nu să se împotmolească și mai mult. Cel care încă se îndreptățește pe sine și îi judecă pe ceilalți nu poate cu adevărat să ierte și să ceară iertare. Pentru cei care și-au închinat viața lui Dumnezeu un astfel de fel de viețuire înseamnă o înfricoșătoare pierdere de vreme, o mare nerodnicie și o împrejurare în care dau greș.
Însă cum ar putea să ne devină nevoință întemeiată pe cugetare faptul de a ierta și a cere iertare, și nu doar o nevoință pe care o facem cu credință și ascultare față de Evanghelie? Devine o nevoință conștientă atunci când ne vom da seama că măsura vinovăției noastre este Dumnezeu-Omul Hristos și dreptatea dumnezeiască, iar nu omul și dreptatea omenească. Ce înseamnă acest lucru în viața zilnică? Atunci când cineva ne va vătăma, tot atunci noi nu cugetăm la dreptatea sau nedreptatea ce a făcut, ci mai degrabă vom lua aminte la următoarele lucruri: dacă gândurile, cuvintele și faptele noastre din acea clipă sunt în egală măsură cu ale lui Hristos sau nu? Dacă în mintea și inima mea se întâmplă aceleași lucruri ca și în mintea și inima lui Hristos, într-un astfel de caz? Dacă fac la fel ca și Hristos cu cei care Îl rănesc? Oricum, nu! Oricum departe – până la nemărginire – suntem de toate acestea! Păi, iată de unde se ivește vina noastră, chiar și vina celor de la treapta de îndumnezeire, iar nu ocara pe drept sau pe nedrept pe care ceilalți ne-o aduc… Păi iată unde se află și izvorul nesecat al pocăinței noastre… De aceea niciodată, dar chiar în nici un singur caz, nu avem îndreptățire când nu cerem iertare și când nu iertăm!
Iar cuvintele din Evanghelie: de nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greșalele voastre, nu trebuie înțelese așa cum le citim, literă cu literă, ci aceste cuvinte înseamnă că dacă nu le vom ierta greșelile oamenilor, nu că Dumnezeu nu ne va ierta (ferească Dumnezeu de o astfel de hulă!), ci noi înșine ne despărțim de harul dumnezeiesc și noi înșine ne osândim și despărțim de Dumnezeu. Nouă înșine nu ne iertăm.
Să mai adaug la cele pe care le-am spus la început și anume: doar iubirea de slavă și fără celelalte patimi, este îndeajuns ca omul să se îndrăcească. Să nu vorbim de faptul că, dacă nu luăm aminte la iubirea de slavă, toate celelalte nevoințe pot doar să o hrănească și să o sporească. De aceea Domnul Hristos, în partea lepădării de celelalte două feluri de patimi, ne spune să luăm aminte îndeosebi la iubirea de slavă, câtă vreme, despre iubirea de slavă nici nu ne amintește de iubirea de plăcere și iubirea de argint. Când vorbește despre post spune: când postiți, nu fiți ca fățarnicii triști, că își smolesc fețele lor, ca să se arate oamenilor, postindu-se.
Prin urmare, prin spuse, Domnul ne îndeamnă să luăm aminte a nu căuta slava omenească. Iar când spune să nu adunăm bogăție pe pământ, zice: că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.
Așadar, pe cei ce trăiesc în lume și cu lumea, Domnul îi îndeamnă să ia aminte că strângerea de bogății doar pe pământ este căutare, în cel din urmă rând, în sine și în puterile proprii (mulțumire de sine și iubire de sine), în loc în Dumnezeu și cu Dumnezeu.
Iar pentru cei care vieţuiesc în mănăstire, aceste cuvinte ale Domnului înseamnă că ei nu au îngăduința de a se mulțumi cu nivelul primei trepte – curățirea inimii de patimi, ci că trebuie să ajungă la cel de-al doilea nivel din creșterea duhovnicească, luminarea. Adică, nu au îngăduința a se mulțumi cu curățirea energiei minții, ci trebuie să curețe îndestul și esența minții, care este în inimă, și să atingă fericirea celor curați cu inima. Pentru că Domnul nu spune unde este bogăția voastră acolo va fi și mintea și rațiunea voastră, ci spune: acolo va fi și inima voastră. Dacă patima iubirii de slavă va rămâne pe mai departe bogăția noastră, iar noi nu ne luptăm împotriva ei, atunci această patimă o să țină inima noastră pângărită, înrobită și închisă (pentru rugăciunea minții și inimii) și devine idolul nostru în fața căruia în fapt ne vom închina. Singura noastră bogăție este Hristos. Prin rugăciunea minții și inimii, tot mai mult și mai mult Îl aflăm pe Hristos ca singură bogăție a inimii noastre și doar Lui ne închinăm și aflăm în El inima noastră. Aflăm lăcașurile și putințele sobornicești nemărginite ale inimii noastre în Dumnezeu-Omul Hristos.
Să dea Dumnezeu să atingem și treapta îndumnezeirii și să cunoaștem până la capăt ce înseamnă și cuvintele Sfântului Apostol Pavel: iar viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Gal. 2, 20).
– Hristos Care pe cruce spune, pentru noi încă un lucru fără de putință, însă negreșit eshatologic și negreșit mântuitor, chiar și pentru cei care în ultimul moment se vor pocăi și vor cere iertare: Părinte, iartă-le lor; că nu știu ce fac. (Lc. 34, 24)
Iertați-mă și pe mine…, în Domnul Iisus Hristos și pentru El!
Mitropolitul Strumitei, Naum, “Nici Eu nu voi spune vouă…”, Editura Predania, 2015