Iubiţi fraţi! Am intrat în limanul Postului Mare. Să ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi înşine cu luare-aminte şi în amănunţime: uşile pocăinţei se deschid pentru noi mai larg!
Locuitori ai sfintei mănăstiri! Ucenici îndeaproape ai lui Hristos! Fii iubiţi ai Bisericii, ce vă aflaţi neîncetat la sânii ei duhovniceşti! Ar fi trebuit ca noi să nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi înşine, pentru a ne curaţi petele păcatelor prin mărturisire şi pocăinţă: ar fi trebuit ca toată viaţa noastră să fie alcătuită din neîncetată luare-aminte, din neîncetată pocăinţă – dacă viaţa noastră ar fi fost pe măsura numelui nostru. Acel chip al curăţiei la care noi trebuie să ajungem este desăvârşit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. După Sfântul Care v-a chemat pe voi, spune Apostolul, şi voi fiţi sfinţi în toată petrecerea, căci scris este: Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt (I Ptr. 1, 15-16). Nesfârşită fiind desăvârşirea pildei de curăţie pe care o avem înainte, alergarea pocăinţei şi curăţiei e şi ea nesfârşită. Chiar dacă cineva a străbătut-o cu toată osârdia şi silinţa de care poate da dovadă omul, nici acela nu va putea ajunge la curăţia desăvârşită. Chiar dacă ar trăi mii de ani în pocăinţă necurmată, nici atunci nu ar ajunge la curăţia desăvârşită. Cei mai mari dintre sfinţii monahi au recunoscut în pragul morţii că pocăinţa lor era nu numai nedesăvârşită, dar nici măcar începută . Iar noi, după neputintele noastre, care cresc şi se înmulţesc fără încetare, vom fi în ziua plecării noastre din viaţa pământească foarte departe şi de acea sfinţenie cu care ieşeau din trupurile lor cuvioşii noştri Părinţi, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osârdnica lor statornicie în pocăinţă din vremea călătoriei prin pustia vieţii pământeşti.
Aşa este! Cei care îşi petrec viaţa în luare-aminte necurmată, care iau mereu seama la sufletul lor, care bagă de seamă în el lucrarea cea de multe feluri a păcatului, care se lecuiesc mereu de această otravă prin pocăinţă, nu ajung la plinătatea vieţii duhovniceşti. Ce să mai spunem atunci de cei care trăiesc în nepăsare, care se află în necurmată împrăştiere, care nicicând nu se gândesc – sau se gândesc foarte rar, parcă în treacăt – la lucrul la care este cea mai mare nevoie să se gândească: la mântuirea lor? Voi spune despre ei ceea ce s-a spus deja despre ei; voi rosti hotărârea rostită deja asupra lor. O voi rosti cu inimă plină de amărăciune, dar fără a greşi – căci nu voi face altceva decât să repet cuvintele Apostolului, cuvintele lui Dumnezeu. Văduva ce petrece întru desfătare, de vie este moartă (I Tim. 5, 5-6). Să nu socoti că spusele acestea privesc doar văduvele după trup! Ele ne privesc cu mult mai mult pe mine şi pe tine, care ne-am lepădat de lume pentru a sluji lui Hristos: monahul este adevărata văduvă, pentru care lumea se cuvine să fie moartă. Ascultă sărmanele mele vorbe: monahul e văduvă de taină! Te-ai numit „mort pentru lume şi pentru veacul acesta deşert” spre a via lui Dumnezeu şi veşniciei fericite? Pătrunde în Scriptură, pătrunde în tine însuţi, pune starea sufletului tău faţă în faţă cu starea pe care i-o zugrăveşte Scriptura ca potrivită lui, şi spune: chiar eşti mort faţă de lume? Măcar ai început să mori faţă de ea? Ai simţit învierea ta de către Dumnezeu? Ai mutat gândurile şi dorinţele tale în veacul care va să fie? Puţini, foarte puţini oameni pot răspunde „da” la aceste întrebări: mai degrabă fiecare din noi va recunoaşte ca îndreptăţită înfricoşătoarea osândă rostită de Apostol. Apăsătoare este ea pentru urechea şi inima trupească şi iubitoare de păcat; mai bine este însă s-o auzim aici, cât nu s-a terminat călătoria noastră pământească şi cât nu s-a încheiat alergarea pocăinţei şi îndreptării. Că întristarea care este după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează (II Cor. 7, 10). După ce va fi lucrat o vreme, ea ne va face să scăpăm de întristarea şi tânjala care sunt cu adevărat înfricoşătoare atât prin veşnicia lor, cât şi prin cumplitul chin, nepovestit prin cuvânt, neînţeles pentru mintea şi simţirea noastră, pe care ele îl pricinuiesc
Fiecare să pătrundă în sine însuşi; fiecare să cerce în sine cuvintele mele, pe care le voi rosti spre mântuirea sufletelor voastre şi al sufletului meu!
Ne este sortit raiul, cerul, veşnica fericire – de vom trăi aici în cucernicie, plinind făgăduinţele date la botez, înnoite, împlinite prin legămintele neagonisirii şi fecioriei la tunderea în călugărie. Dar noi nu luăm aminte la fericirea gătită nouă, aşa cum cel ce doarme este nesimţitor faţă de plăcerile şi desfătările acestei vieţi, care îl înconjoară şi îl aşteaptă să se trezească; niciodată nu ne gândim la negrăitele bunătăţi care vor să fie: gândul nostru este pururea pe pământ, cu totul în plăcerile lumeşti, în grijile lumeşti. Nu suntem morţi, oare, cu sufletul, cu toate că ne dăm drept vii în ochii noştri şi într-ai celor care au cugetare trupească, ai celor ce privesc doar cu ochii trupeşti?
Ne este sortit iadul, focul cel veşnic şi viermele neadormit, spre veşnica noastră roadere şi sfâşiere – de ne petrecem viaţa în păcate şi în desfătări păcătoase! Iar noi căutăm tocmai aceste desfătări şi după ele alergăm; la ele stau dorinţele şi gândurile noastre. Trăim de parcă n-ar fi iad, de parcă am fi nemuritori, veşnici pe pământ, ca şi cum am fi ajuns la o fericire fără sfârşit. In zadar tună cu ameninţări Cuvântul lui Dumnezeu, în zadar vesteşte despre înfricoşătoarele chinuri veşnice! Vedem moartea fraţilor noştri, luăm parte la îngroparea lor: aceasta nu ne mişcă deloc, de parcă moartea ar fi doar soarta altora, nicicum a noastră. Ca nişte morţi, nu avem nici aducerea-aminte, nici presimţirea morţii, nici presimţirea viitorului. Întocmai: suntem morţi. Ai nume că trăieşti, însă eşti mort (Apoc. 3, 1), dă mărturie despre fiece om trupesc nemincinosul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, a călcat moartea noastră cu moartea Sa, S-a făcut pentru noi viaţă şi, totodată, cale către această viaţă. El cere de la noi să ne răstignim trupul cu patimile şi poftele (Gal. 5, 24) – o cere nu fiindcă ar avea nevoie El, ci fiindcă noi avem nevoie de aceasta: numai în trupul mort pentru păcat poate să se descopere arătarea vieţii harice. Noi însă auzim numai răsunetul cuvintelor; sufletul nu pricepe şi nu primeşte miezul cuvintelor: ele ne sună ca într-o limbă străină si necunoscută. Şi asta nu e de mirare: este urmarea nemijlocită a stării noastre sufleteşti. Cel mort cu trupul nu-i în stare de simţăminte trupeşti: fie că este în slăvi, fie că i se dă nemăsurată bogăţie, fie că este despuiat, fie că este acoperit cu ocări, el e nesimţitor faţă de toate. La fel şi cel mort cu sufletul nu poate înţelege cuvintele duhovniceşti, nu poate avea aducerea-aminte cuvenită de moarte şi de chinurile veşnice, cunoaşterea cuvenită a deşertăciunii acestei lumi şi acestui veac, cunoaştere ce totuşi este atât de limpede şi de pipăită: el este otrăvit, omorât de păcat, şi ca atare este înstrăinat de Dumnezeu şi de fericire, este pecetluit ca jertfa a iadului. Viaţa trupului vine din adăstarea în el a sufletului; viaţa sufletului vine din adăstarea în el a Sfântului Duh.
Voi putea, oare, să proslăvesc după vrednicie neurmata bunătate a Atotbunului Dumnezeu, îndelungă răbdarea Lui cea nepovestită, iubirea Lui de oameni cea negrăită? Oare să chem, împreună cu Prorocul, la slavoslovirea lui Dumnezeu cetele îngereşti, toate seminţiile omeneşti – si nu numai atât: toate fiarele şi dobitoacele, păsările cerului, jivinele şi târâtoarele, peştii ce umblă în largile întinderi ale apelor, şi dimpreună cu acestea toată făptura neînsufleţită? Şi nici atunci zidirea toată, unită într-o singură gură, într-un singur glas de laudă, nu va putea să cânte după vrednicie bunătăţii lui Dumnezeu celei închinate, mai presus de cuvânt, mai presus de pricepere.
Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi să cădem la picioarele ei: ea până acum îndelung rabdă fărădelegile noastre, până acum aşteaptă întoarcerea noastră, până acum îşi tinde către noi braţele, chemând pe cei ce rătăcesc în pustie şi în nepătrunsele hăţişuri ale păcatului, primind pe păcătoşii care se pocăiesc, făcându-i fii ai lui Dumnezeu şi fiice ale lui Dumnezeu. Acum, auzind glasul ei, glas care ne cheamă la pocăinţă, nu vă învârtoşaţi inimile voastre (Evr. 3, 15); cela ce are urechi de auzit, să audă (Mt. 13, 9) – să nu rămâneţi surzi. Deşteaptă-te, cela ce dormi somnul adânc al lenevirii şi al desăvârşitei nepăsări faţă de mântuire! Scoală-te din morţi (Efes. 5, 14), tu, cel care eşti mort prin nesimţire şi împietrire, prin viaţa jertfită pe de-a-ntregul trupului, păcatului şi stricăciunii! Să văd în tine mişcare de viaţă, trezită prin cuvântul care vesteşte pocăinţa! Să aud glasul tău, glasul suspinelor, glasul plânsului tău, glasul pocăinţei tale, ca să mă încredinţez că mai este în tine semn, rămăşiţă de viaţă! Domnul, văzând că ai petrecut toate zilele vieţii tale în nerodire, îţi va dărui iarăşi zi ca să te mântuieşti fără osteneală, zi în care prin spovedania nefăţarnică înaintea părintelui tău duhovnic să poţi lepăda toată povara păcatelor tale!”
Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sophia, Bucureşti, 2008