În Sâmbăta Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnzeirea era în Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla în mormânt. Pentru că în acest fel s-a biruit stăpânirea diavolului şi a morţii, Sâmbăta de dinaintea învierii este considerată de Biserica Ortodoxă mare, ea fiind în strânsă legătură cu Duminica ce a urmat.
În textele liturgice, Sâmbăta Mare, în care Hristos S-a odihnit după toate câte săvârşise pentru mântuirea omului, este corelată cu cea de-a şaptea zi a creaţiei, în care, după zidirea lumii şi a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se cântă: „aceasta este Sâmbăta cea prea binecuvântată”.
În cartea Facerii vedem că după ce a creat lumea întreagă şi l-a zidit pe om în şase zile, în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce făcuse. Moise scrie: Şi a binecuvântat Dumnzeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Facerea 2,3).
Din acest motiv, Moise a stabilit ca cea de-a şaptea zi – adică sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă – să fie pentru iudei zi de odihnă, închinată slăvirii lui Dumnezeu şi închinăciunii. Porunca a fost limpede: în ziua întâi să aveţi adunare sfântă, în ziua a şaptea iar adunare sfântă; şi în acele zile să nu faceţi nici un fel de lucru, decât numai cele ce trebuie fiecăruia de mâncat, numai acelea să vi le faceţi (Ieşirea 12,16).
Există o tâlcuire care spune ca porunca odihnei din ziua de sâmbătă a fost dată de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea şi reînnoirea omului care urma să aibă loc prin jertfă şi prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorârea Sa la Iad şi prin omorârea păcatului şi a morţii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, deşi începutul rezidirii şi al reînnoirii a fost în ziua Sâmbetei Mari, în mod cert, renaşterea a început cu adevărat în ziua de Duminică, atunci când Hristos a ieşit cu trupul din mormânt (Sfântul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar dacă cinstim ziua de sâmbătă, cinstim mai mult duminica, pe care, mai întâi de toate, o considerăm ziua rezidirii şi a reînnoirii. Cu toate acestea, preţuim şi ziua de sâmbătă, după cuvântul Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Cinstită este această sâmbătă, ca zi a rezidirii noastre”.
În Tradiţia ortodoxă, cinstirea sâmbetei mai are şi o altă însemnătate. În esenţă, sâmbăta este legată de odihna omului, de isihasm, adică de aşa-numita linişte sfântă, cu tot ceea ce înseamnă ea. După ce spune că cinstirea sâmbetei este necesară pentru poporul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel recomandă: să ne silim, deci, să intrăm în acea odihnă (Evrei 4, 11). Sfântul Grigorie Palama afirmă că, atunci când omul îndepărtează din mintea sa orice gând şi când, cu răbdare şi cu rugăciune neîntreruptă, gândul său se întoarce în inimă, el intră în sfânta odihnă, adică în vederea de Dumnezeu şi în contemplarea Lui.
Aceasta odihnă, acest isihasm, nu este o inerţie, ci o adevărată mişcare. Chiar dacă S-a odihnit în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreată. Acest lucru este valabil şi pentru om, care, atunci când se afla în stare de vedere duhovnicească, săvârşeşte cea mai înaltă lucrare, pentru că se uneşte cu Dumnezeu şi ajunge să iubească ceea ce iubeşte şi Dumnezeu. De aceea, spunem că omul poate să trăiască Învierea lui Hristos prin propria sa odihnă, adică printr-un mod de viaţă isihast. Cu cât omul gustă mai mult din sfânta Sâmbătă, adică din sfânta odihnă, cu atât mai intens trăieşte momentul Învierii. Urarea „învierea cu bucurie“ ar trebui să fie însoţită şi urmată de urarea „odihnă cu bucurie”.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Editura Egumeniţa, 2008

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.