Analizând pogorârea lui Hristos la Iad, trebuie să răspundem la două întrebări interesante. Prima întrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut rănile de pe Trupul Său? Iar a doua întrebare este: s-au mântuit toţi cei care erau prizonieri ai morţii în Iad?
Răspunsul la prima întrebare nu trebuie să aibă caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legătură cu faptul că Hristos a luat atât trup, cât şi suflet, fiind om întreg şi desăvârşit.
Această întrebare a fost pusă deoarece, într-un tropar din canonul Sâmbetei Mari, se spune că Iadul s-a amărât văzând om muritor care s-a îndumnezeit şi care era plin de rănile Crucii.
„Iadul Întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi Atotputernic; şi de înfricoşătorul Tău chip a rămas fără glas”.
De aici înţelegem că, deşi era plin de răni, Hristos era atotputernic.
Se ştie faptul că la Iad s-a pogorât sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, în vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a rămas în mormânt. Prin urmare, rănile pe care Hristos le avea în Iad erau fie răni ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua variantă se exclude, drept care trebuie spus că rănile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca rănile trupului care s-au făcut pe Cruce să fie considerate şi răni ale sufletului?
Într-o analiza anterioară, am spus că, în timpul Patimilor, atunci când trupul pătimea, Dumnezeirea nu pătimea împreună cu trupul, rămânând nepătimitoare. Dar împreună cu trupul, pătimea şi sufletul lui Hristos. Sfântul Nicodim Aghioritul explică faptul că unele energii ale sufletului lucrează fără participarea trupului, că de exemplu, mintea, raţiunea, judecata, care acţionează atunci când trupul se linişteşte, în vreme ce alte energii ale sufletului, aşa cum sunt imaginaţia şi simţirea, nu lucrează fără participarea trupului. Astfel, atunci când trupul lui Hristos era biciuit, semnele şi imaginile transfigurate ale biciuirilor şi ale patimilor se imprimau şi în sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat şi pe suflet, şi aceasta este ceea ce a văzut Iadul.
De altfel, acelaşi lucru se petrece şi cu sufletele oamenilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că oamenii care au săvârşit lucruri rele şi viclene vor învia spre osândire şi spre ruşine căci „vor purta în ei ruşinea şi semnele păcatelor”.
Cu adevărat, această ruşine este mai îngrozitoare decât întunericul şi decât focul cel veşnic căci, aşa cum afirma Sfântul Vasile cel Mare, aceşti oameni vor păstra pentru vecie în memoria sufletului semnele păcatului pe care l-au săvârşit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodată. Poate că în acest fel putem să înţelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a văzut şi a recunoscut sufletul lui Lazăr.
În legătură cu cea de-a doua întrebare, trebuie şi spunem că, prin pogorârea lui Hristos la Iad, nu s-au mântuit toţi cei ce se găseau acolo, ci numai drepţii, adică numai cei care ajunseseră la diferite trepte ale îndumnezeirii. Sfântul Epifanie spune că nu s-au mântuit toţi oamenii care se aflau în Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul că L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atâta vreme cât au fost în viaţă au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat.
Din alte învăţături ale Sfintei Scripturi şi din Tradiţia patristică, ştim că şi oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare şi de îndumnezeire, pentru că s-au învrednicit să-L vadă pe Cuvântul neîntrupat, cu diferenţa că moartea nu fusese încă biruită şi de aceea, ei mergeau în Iad. Însă, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos a sfărâmat stăpânirea morţii, iar cei care aveau comuniune cu El au crezut că El este puternic şi stăpânitor şi mântuitorul oamenilor şi, astfel, au fost eliberaţi.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Editura Egumeniţa, 2008