Biserica prăznuieşte învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, o dată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului. Omiliile Părinţilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, în realitate, cuvinte purtătoare de lumina biruinţei Învierii.
Acest lucru se vede şi din hagiografia Învierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorârii lui Hristos la Iad să fie considerată o adevărată icoană a Învierii Mântuitorului. Desigur, există şi icoane ale Învierii care descriu arătarea lui Hristos către mironosiţe şi către ucenici, dar icoana Învierii prin excelenţă este cea a triumfului asupra morţii, care s-a făcut prin pogorârea lui Hristos la Iad, atunci când sufletul Său unit cu Dumnezeirea a purces în lumea întunericului, de unde a eliberat sufletele drepţilor Vechiului Testament care îl aşteptau pe Izbăvitor.
Înfăţişarea Învierii sub forma pogorârii lui Hristos la Iad are mai multe motivaţii teologice importante. Prima motivaţie este legată de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a înviat, fiindcă El a ieşit din „mormântul închis”. Venirea îngerului care a dat piatra la o parte de pe mormânt şi cutremurul s-au făcut doar pentru ca mironosiţele să se încredinţeze de faptul că Hristos a înviat. A doua motivaţie se leagă de faptul că Hristos a zdrobit stăpânirea morţii şi a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Tradiţia ortodoxă vădeşte faptul că, prin moartea lui Hristos, stăpânirea morţii a fost zdrobită cu totul. De aceea, în Biserică se intonează: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…” Biruinţa lui Hristos asupra morţii a avut loc exact în momentul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivaţie a unei astfel de reprezentări a Învierii provine din faptul că prin pogorârea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam şi pe Eva de sub stăpânirea morţii. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întregul neam omenesc, pentru că Adam a fost părintele din care ne-am tras cu toţii, o dată cu învierea sa am gustat şi noi din fructele învierii şi ale mântuirii. Datorită legăturilor fireşti care există între descendenţi şi ascendenţi, ceea ce s-a petrecut cu protopărintele nostru s-a petrecut cu întreaga fire omenească.
Din aceste motive, cea mai reprezentativă icoană a Învierii este considerată pogorârea lui Hristos la Iad. Aşadar, după cum vom vedea şi în continuare, punctul central al Învierii este omorârea morţii şi izbăvirea de diavol. În Biserică se cântă: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului”. Izbăvirea de Iad şi desfiinţarea morţii constituie înţelesul adânc al sărbătorii Învierii.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Editura Egumeniţa, 2008