Întrebarea care se pune este următoarea: ce înţelegem cu adevărat atunci când vorbim despre Iad şi despre pogorârea lui Hristos acolo? Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament există multe fragmente care se referă la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este înfăţişarea învăţăturii legate de omorârea şi de nimicirea Iadului.
Unul dintre aceste fragmente îl înfăţişează pe Hristos spunând: Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la Iad te vei coborî (Matei 11, 23). În mod vădit, Hristos foloseşte imaginea Iadului în opoziţie cu cerul, care se identifică cu slava Capernaumului, pentru că această cetate s-a învrednicit să îl vadă pe Dumnezeul-Om Hristos; prin urmare, Iadul înseamnă umilinţa totală a cetăţii şi căderea ei pentru că nu s-a arătat vrednică de această mare cinste.
Cuvântul Iad din Noul Testament corespunde cuvântului ebraic Şeol, care înseamnă peşteră, prăpastie, abis şi desemnează împărăţia întunecoasă şi nevăzută a morţilor, adică locul unde se află sufletele celor plecaţi din această lume.
Cuvântul Hades (Iad) provine din mitologia grecească. Hades este „fiul lui Cronos şi al Rheei, frate al lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Hestiei şi al lui Demeter”. Hades a participat la lupta Titanilor, purtând un coif din piele de câine, care l-a făcut nevăzut pentru ceilalţi zei, iar acest lucru a contribuit la victoria zeilor. La împărţirea lumii prin tragere la sorţi, Hades a primit stăpânirea asupra lumii subpământene a morţilor, unde era întuneric gros. Hades a rămas acolo şi nu a mai ieşit decât o singură dată, atunci când a răpit-o pe Persefona, fiica lui Demeter, şi îi primeşte la el pe morţi, luându-i sub stăpânirea sa.
Fireşte, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, aceste teorii despre Iad nu sunt acceptate. Iadul nu este un anume zeu care are stăpânire asupra sufletelor morţilor şi care, aşa cum se credea în vechea Elada, putea fi uneori şi bun, ci este împărăţia şi puterea morţii şi a diavolului. În Vechiul Testament, Iadul este considerat un loc anume, aflat în cele mai de jos ale pământului, în acord cu concepţiile acelei epoci, potrivit cărora Pământul este la mijloc, Cerul este deasupra pământului, iar Iadul se găseşte în tenebrele de sub pământ. Desigur, aceste lucruri trebuie înţelese în mod simbolic. Datorită faptului că sufletele nu sunt materiale, ci sunt fără materie, nu putem considera că Iadul este un loc anume.
Astfel, în Sfânta Scriptură, imaginea Iadului este folosită simbolic pentru a desemna stăpânirea morţii şi a diavolului. Sfântul Apostol Pavel spune: Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stăpânirea morţii se identifică cu puterea diavolului.
Aşadar, în Tradiţia ortodoxă, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stăpânirea morţii şi a diavolului. De aceea spunem că sufletele oamenilor care se află sub puterea diavolului şi a morţii se află în Iad. Între aceste coordonate trebuie analizată învăţătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea şi a intrat în împărăţia morţii, făcând-o pe aceasta cu totul fără vlagă şi fără putere şi dând fiecărui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, să poată fugi de împărăţia şi de stăpânirea morţii şi a diavolului.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Editura Egumeniţa, 2008