Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru.
Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti.
Viața duhovnicească nu-i altceva decât strădania noastră neîntreruptă de a ne arăta vrednici de suflarea de viață dăruită de Dumnezeu alcătuirii noastre de lut. Nimic altceva nu cere Domnul prin cuvintele Evangheliei, decât să prețuim darul simplității gestului mântuitor!
Odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă.
Crucea cea mai grea pentru o femeie este cea de a fi soţie de preot (…). Soţul e toată ziua în biserică, alături de enoriaşi, iar ea stă acasă cu copiii. Ea doreşte să meargă la o distracţie lumească, soţul însă nu are dreptul. Despre zile de odihnă, cel puţin duminica, nici nu poate fi vorba. Dacă lucrează la un serviciu care nu are nimic comun cu biserica, posibil ca unii din colegi să o condamne şi să o evite. Acasă, dacă se întâmplă să vină cineva în vizită, ea rămâne aproape întotdeauna o umbră a bărbatului, căci oamenii vin cu diferite probleme la preot, iar datoria ei este să fie amabilă cu toţi.
Credința puternică este dar al Duhului Sfânt. Acest dar este împărțit din belșug numai celor care au inima curățită de patimi. Cel care crede cu adevărat în Dumnezeu trăiește ca un înger pe pământ: postește, se înfrânează, priveghează, psalmodiază, se roagă, nicicând nu învinovățește pe altul, își iartă din inimă și își iubește vrăjmașii.
Această frază de mare importanță nu a spus-o un oarecare preot, teolog sau un creștin virtuos, ci a spus-o un copilaș! Un băiețel de aproape cinci ani! Era bolnav de cancer la cap. Suferea mult și, pentru că era un copilaș minunat, îl iubeau mult și doctorii, rămânând mult timp alături de el. Acela însă le spunea: „Mergeți și la alți bolnavi. Vă vor și ei alături!”.
Sfântul Ioan Înaintemergătorul este cel mai mare sfânt din Vechiul Testament. Este cea mai strălucitoare stea din lumea veche, de dinaintea venirii lui Hristos. Şi nu spunem noi asta; o spune însuşi Hristos. A spus că altul ca Ioan nu s-a născut între oameni (Matei 11, 11).
Una din cele mai frumoase pagini ale Noului Testament este ceea ce se numeşte „Predica de pe Munte”, adică o suită de învăţături pe care Mântuitorul Hristos le-a rostit în auzul ucenicilor Săi, dar şi în acela al mulţimilor care veniseră să-L asculte, undeva, pe o înălţime de unde putea fi mai bine văzut şi ascultat. Şi pentru că în fruntea acestor învăţături se află Cele Nouă Fericiri – pe care le cunoaşteţi din fiecare Liturghie -, înălţimea aceea mai poartă şi numele de „Muntele Fericirilor”.
Lumea cea de acum, cea văzută, e doar o umbră a veacului viitor, duhovnicesc, fără de moarte, a viitorului pământ al celor vii (Psalmi 26, 19). Oare este un lucru raţional să ne lipim de umbră, iar nu de însuşi adevărul, de veacul care va să vină, cel cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică?
Vom încerca să punem în evidenţă etapele principale ale dezvoltării mândriei, pornind de la uşoara mulţumire de sine, până la extrema întunecare a sufletului şi pierzarea deplină.
La început este vorba doar despre o preocupare de sine aproape normală, însoţită de o bună dispoziţie care se transformă adeseori în uşurătate. Omule mulţumit de sine, deseori hohoteşte, fluieră, fredonează, pocneşte din degete.
Să-ţi faci semnul crucii mai des, fiindcă te păzeşte ca un lacăt pe uşă. Mântuieşte-te şi te apără cu puterea cinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci.
Pe umărul nostru stâng stă un demon, iar pe cel drept un înger păzitor. Fiecare om are cărţile sale: în una se scriu păcatele şi în cealaltă faptele bune.
Dintru început trebuie să înţelegem că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este El însuşi „Păstorul cel bun”, care „îşi pune sufletul pentru oile Sale” (cf. In. 10, 11.). El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi totodată „Uşa” prin care toţi cei care vor intra „se vor mântui, şi vor intra; şi vor ieşi şi păşune vor afla” (In. 10, 9). Acest principiu apologetic pastoral se împărtăşeşte şi devine perpetuu prin lucrare harică şi succesiune apostolică în Taina Preoţiei.
De două ori s-a cutremurat pământul de dragostea lui Hristos: o dată, când a murit pe cruce, ca să izbăvească neamul omenesc din păcat şi din moarte; a doua oară, când a înviat, întru lumină şi întru slavă, scoţându-i pe cei ferecaţi din iad.
Orice slujbă este o întâlnire cu Dumnezeu. De aceea, încăperea unde dorim să o ţinem trebuie să fie curată, ca şi atunci când aşteptăm cu nerăbdare sosirea unui oaspete drag. Dacă nu avem timp să facem ordine în cameră, trebuie curăţat cel puţin un colţ al ei.
Dacă soarele va străluci tot timpul, pe câmp totul se va veşteji, de aceea este nevoie de ploaie. Dacă va ploua tot timpul, totul va fi la pământ, de aceea este nevoie de vânt. Iar dacă vântul nu va fi de ajuns, este nevoie şi de furtună, ca să alunge toţi norii. Toate acestea omului îi sunt de folos la vremea lor, pentru că este schimbător.
Chiar dacă ar aduce năluciri, prefăcându-se în vederi strălucitoare și vrând să amăgească sufletul, o lucrare bună să dea diavolul nu poate, fapt prin care se recunoaște ca fiind înșelare.
Nu putem nici înțelege unde se găsește sfințenia, nici ghici unde se ascunde înțelepciunea. Pentru că înțelepciunea poate fi dezvăluită unde te aștepți mai puțin. Uneori, auzi bunicile și bunicii rostind cuvinte uimitoare. Mai presus de toate, îi vezi ducând o viață exemplară fără să spună prea multe despre aceasta.