Ortodoxia ne oferă moduri riguroase de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Acestea trebuie învăţate, întrucât a fi sau a deveni creştini ortodocşi autentici presupune a depăşi stadiul ritualurilor formale de căutare a unei vieţi lăuntrice care să ne transforme şi să ne lumineze sufletele.
Ce se dobândeşte cu trudă este şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui care întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.
Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.
Niciodată să nu deznădăjduiţi, pentru că în cea mai grea împrejurare Dumnezeu te scapă. Aş putea să vă spun sute de cazuri din viaţa mea personală, când în momentul în care tot orizontul părea închis, când nimic nu se mai deschidea pentru mine, în clipa aceea Dumnezeu deschidea o poartă. De zeci de ori în viaţa mea, în special în închisoare, Dumnezeu m-a scos din păcat şi din lumea aceasta.
Dumnezeu a luat din Adam părticica din carnea lui şi a umplut locul cu altă came, iar carnea pe care a luat-o a zidit-o într-un om întreg, dar nu i-a adăugat lui Adam un suflet în locul celui pe care l-a luat împreună cu coasta sa, nici iarăşi nu l-a adăugat pe acesta în Eva ulterior; ci era ca şi cum carnea luată avea o umplere în locul coastei, dar sufletul nu încă. Dar ascultă acest lucru încă şi mai limpede.
Cine crede în Iisus Hristos, acela Îl cunoaște, Îl iubește și-L proslăvește, adică Îl cuprinde cu mintea sa, întrucât acolo este locul cunoașterii. Îl cuprinde cu inima, întrucât acolo e locul dragostei. Îl cuprinde cu toate puterile, întrucât acestea lucrează. Aici se arată slava Domnului, care strălucește ca lumina pentru ceilalți. Așadar, a-L cunoaște, a-L iubi și a-l proslăvi pe Iisus Hristos înseamnă a crede în El.
Îngheţul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri uşa pocăinţei şi să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozaţi din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Şi ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziţia noastră, voinţa noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide uşa pocăinţei!
Frați și surori! Săptămâna trecută, Sfânta Biserică ne-a pus flori în mâini ca și cum ne-ar fi spus: vedeți cum natura neînsuflețită se supune Creatorului ei. Începând cu zilele Crăciunului, pământul a început să se miște înspre soare, iar soarele și-a aruncat asupra sa căldura dătătoare de viață. Iar natura nu se arată nerecunoscătoare față de Creatorul ei. Ca răspuns la mângâierile sale, ea a dat naștere unei frumuseți înălțătoare – aceste flori – iar mai departe, va da naștere roadelor.
Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfârșitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.
„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Cuviosul Serafim din Sarov (+1833) spunea: „Vârtutea nu este o pară, nu dintr-odată o mănânci”. Socotesc că sfântul avea în vedere nepătimirea – cununa unei îndelungate nevoințe. Trebuie să trăiești destul de îndelung spre a te apropia de țelul de pe urmă: vecinica petrecere în lumina Sfintei Treimi.
Klitos Ioannidis (K.I.).: Părinte Moise, se spune, şi este cunoscut din experienţa Bisericii, faptul că durerea este cel mai bun pedagog. În calitate de scriitor, v-aţi axat pe capitolul durerii (cu toţii suferim în lumea aceasta căzută în care ne aflăm, din cauza neascultării primilor oameni faţă de Dumnezeu şi din cauza lipsei lui Dumnezeu din viaţa noastră). Pentru că v-a preocupat acest important capitol al vieţii omului, aş vrea să vedem cum abordează părinţii subiectul suferinţei.
Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie.
Harul Duhului Sfânt se revarsă asupra tuturor membrilor Bisericii, cu toate că „darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Corinteni 12, 4). Dacă vom percepe ca şi Apostolul Petru preoţia ca slujire a lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, reiese că unii primesc darul creării bisericilor din casă, iar alţii primesc darul preoţiei pentru săvârşirea Euharistiei.
Iată zece lucruri mai puțin cunoscute despre Sfântul Luca, ierarhul mărturisitor care s-a născut în secolul al XIX-lea, a trecut la cele veșnice în secolul al XX-lea și continuă să facă minuni până în zilele noastre:
Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni
Evanghelia Duminicii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) ne prezintă Rugăciunea lui Iisus (Ioan 17, 1-13), care a fost rostită înaintea Sfintelor Sale Patimi.
Dacă din neatenţie ai întristat fie pe Stareţul tău, fie pe un oarecare frate şi nu te îngrijeşti să-i ceri iertare înainte de priveghere, la rugăciune vei simţi o greutate care te va împiedica să te rogi. Mai ales aceasta se întâmplă când ai duşmănie cu cineva.