În timpuri dificile redescoperim valorile credinței, ale înțelepciunii după Dumnezeu și ale faptelor bune în slujirea aproapelui, așa cum au fost cultivate de creștini încă din primele veacuri. Avem modele în istoria Bisericii pe Sfinții Părinți și Martiri. Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei între anii 248 şi 258, este pilduitor prin cuvintele și faptele sale pentru atitudinea creștinilor în vreme de epidemie.

La jumătatea veacului al III-lea, creștinismul se răspândea în cuprinsul Imperiului Roman, cu toate că adesea persecuțiile autorităților deveneau sângeroase. Un edict al împăratului Deciu din ianuarie 250 cerea adeziune la religia romană prin sacrificii aduse zeităților oficiale. Nu trecuse teroarea persecuției, că s-a răspândit în imperiu o boală contagioasă, ciuma, care aducea moarte necruțătoare multor oameni. Flagelul se pare că a erupt în Etiopia, dar s-a răspândit cu repeziciune în Orient, în nordul Africii și a ajuns și la Roma. Au contribuit la răspândirea epidemiei și operațiunile militare care trebuiau să înfrunte în vest atacurile triburilor germanice, iar în est să țină piept parților care atacau Mesopotamia. Dacia făcea parte și ea din imperiu și trebuia apărată. Epidemia a durat mai mult de un deceniu, iar în perioada critică mureau la Roma peste 5.000 de oameni pe zi.
Alături de Alexandria, Cartagina era un oraș înfloritor în Africa proconsulară, care prin bogăție și rafinament intelectual era aproape de Roma. Aici creștinismul și-a sădit de timpuriu rădăcini trainice și a rodit Sfinți Părinți și Martiri. Pentru o perioadă, Ciprian, Episcopul Cartaginei, s-a retras în singurătate din calea terorii, însă conducea de acolo eparhia sa. Dar în 251 vine în cetate ca să pună rânduială în viața Bisericii. În timpul epidemiei, a dat dovadă de o forță de caracter așa cum numai un creștin profund trăitor al credinței și un păstor dăruit slujirii Bisericii lui Hristos o poate avea. Prin cuvinte de mângâiere și de încurajare, dar și prin fapte de ajutorare a celor suferinzi, el a arătat lumii romane puterea înnoitoare și vindecătoare a creștinismului.
Mai ales două dintre scrierile sale, care au ajuns până la noi, sunt edificatoare pentru demnitatea creștină în timp de încercare pentru societate. Pe de o parte, mesajul episcopului se îndreaptă către interiorul comunității de credință, pe de altă parte, țintește societatea romană din vremea sa. În tratatul „De mortalitate”, cunoscut și ca scrierea „despre ciumă”, pentru că indică simptomele și modul de manifestare a bolii (în capitolul XIV), tradus în limba română cu titlul „Despre condiția muritoare a omului” (Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013), împreună cu celebrul tratat „Despre unitatea Bisericii universale”, Sfântul Ciprian scrie despre suferințele pricinuite de boala molipsitoare, însă insistă mai ales asupra atitudinii creștine în timp de încercări, de boală, de epidemie.
Celălalt tratat este adresat unui înalt demnitar imperial, Demetrianus, prigonitor al creștinilor, care îi acuza pe aceștia de toate nenorocirile care veneau asupra imperiului (secete, inundații, molime, atacurile barbarilor) pentru că nu aduc jertfe zeilor din panteonul roman politeist. Pentru creștini, cinstirea zeilor păgâni era considerată închinare la idoli și de aceea preferau mai degrabă să moară martiri.
În cele 26 de capitole din „De mortalitate”, Episcopul Cartaginei se adresează păstoriților săi și îi încurajează să arate roadele credinței lor la vreme de încercare. Botezat în numele Prea­sfintei Treimi, trecut de la moarte la viață în Hristos Cel înviat, creștinul nu se teme de moarte. Pentru el, viața veșnică e ținta mai presus de viața pământească, trecătoare. Lupta pentru mântuire biruiește frica de moartea trupului și de aceea creștinii se fac mâinile iubirii lui Hristos pentru toți bolnavii și muribunzii.
Privind către Iov, Tobie și Apostolii din Noul Testament, noi înfruntăm cu seninătate încercările vieții și facem bine, în numele Domnului, tuturor oamenilor. Faptul că epidemia îi seceră laolaltă pe creștini și pe păgâni nu trebuie să ne descurajeze, pentru că aici, pe pământ, toți vom trece prin moarte, dar bunătățile viitoare îi așteaptă doar pe cei care împlinesc voia lui Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Încercările care vin sunt vestite de Domnul, dar și făgăduințele cununilor pentru cei tari în credință. Moartea celui credincios și iubitor de Dumnezeu deschide calea spre mântuire. Într-o vreme a martiriului, ca să fie și mai convingător în îndemnurile sale, Sfântul Ciprian scrie: „Faptul că cei drepți mor împreună cu cei nedrepți, fără nici o deosebire între felurile de oameni, nu înseamnă că moartea este la fel pentru cei buni și pentru cei răi: drepții sunt chemați la loc de odihnă, nedrepții sunt trimiși către pedeapsă; celor credincioși le este dăruită de îndată mântuirea veșnică, iar celor necredincioși, pedeapsa veșnică. Suntem indife­renți și nerecunoscători, preaiubiților frați, în fața darurilor divine și nu prețuim ceea ce ni se oferă” (cap. XV, op. cit., p. 109).
Iar în capitolul XVI, episcopul cartaginez afirmă cu îndrăzneală că Dumnezeu îngăduie încercările ca să ridice neamul omenesc din cădere: „În plus, preaiubiților frați, ce este această moarte, cât de însemnată este, cât de importantă, cât de necesară este această boală și molimă, care pare înspăimântătoare și funestă, să le cerceteze simțul de dreptate al fiecăruia și cugetele neamului omenesc, pentru a vedea dacă cei sănătoși îi îngrijesc pe cei bolnavi, dacă rudeniile îi iubesc cu evlavie pe cei apropiați, dacă stăpânii au milă pentru slujitorii lor bolnavi, dacă avarii își înstrăinează dorința veșnic mistuitoare a lăcomiei lor nemărginite chiar prin teama lor de moarte, dacă cei trufași își pleacă capul, dacă cei ticăloși își domolesc nerușinarea, dacă bogații, murindu-le cineva drag, dăruiesc ceva și măcar în acest chip fac daruri pentru că sunt sortiți a muri fără moștenitori!” (op. cit., p. 110).
Concluzia e că suntem oaspeți și pelerini pe pământ și, dacă ne-am desprins de cele ale lumii, trăim ca în exil, cu bucuria Raiului și slava Împărăției lui Dumnezeu.
Tratatul „Ad Demetrianum” trece dincolo de persoana demnitarului roman și se adresează întregii societăți păgâne, suficientă sieși, care caută oriunde vinovați pentru eșecurile ei, mai puțin în propriile decadențe. Poate fi citit în latină sau în traducerile comentate în limbile engleză sau franceză. Sfântul Ciprian este aici nu doar un apologet al credinței creștine, ci și un polemist veritabil care întoarce atacurile nedrepte într-o critică tăioasă a moravurilor lumii greco-romane păgâne care nu recunoaște pe singurul și adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului: „Vă plângeți că elementele nu servesc nevoilor și plăcerilor voastre. Dar vă întreb: voi slujiți pe Dumnezeu, voi care vreți ca toate lucrurile să vă slujească? Ascultați de El, voi, care ați supus natura capriciilor voastre? Cereți supunere totală sclavului vostru. Dar acest sclav este mai puțin om decât voi? Venit pe lume în aceleași condiții, egal cu voi prin naștere și prin moarte, înzestrat cu aceleași organe, dotat ca și voi cu un suflet rațional, chemat la aceleași speranțe, supus acelorași legi atât pentru viața de acum cât și pentru cea viitoare, îl constrângeți să vă asculte, să vă fie supus; și dacă uită o clipă dreptul pe care îl aveţi asupra lui să-i porunciți, dacă neglijează executarea ordinelor cu exactitate, vai de el! Dar voi nu vreți să recunoașteți pe Dumnezeu ca Stăpânul și Domnul tuturor oamenilor” (capitolul VIII). Îi invită la cercetarea conștiințelor, la recunoașterea abaterilor de la virtute, pentru că au făcut din patimile lor titluri de glorie: orgoliul și lăcomia nu au margini, mânia îi conduce la excese până la cruzime. „…Vă dedați jo­curilor risipitoare, plăcerilor celor mai josnice, geloziei mistuitoare, slăbiciunilor rușinoase care vă degradează, violențelor care vă aruncă în barbarie” (capitolul X). Toate acestea atrag mânia lui Dumnezeu. Urmează apoi un aspru rechizitoriu asupra superstițiilor păgâne și a deșertă­ciunii închinării la idoli.
Dacă încercările vin asupra tuturor oamenilor, diferența este făcută de atitudine și de abordarea vieții în condiții de criză. Pentru păgâni, teama de moarte și de chinurile bolii este paralizantă. Creștinii sunt animați de credința că Hristos a biruit cu moartea pe moarte, de speranța că Dumnezeu nu ne părăsește niciodată, și de iubirea pentru toți oamenii. De aceea ei pătimesc cu bucurie suferințele, îi întăresc și îi ajută și pe semenii lor.
În partea finală a tratatului, Sfântul Ciprian propune celui căruia i se adresează, cu mult curaj, convertirea și alegerea căii vieții în Hristos: „Ieșiți din întunericul greu al superstiției și deschideți ochii către lumina strălucitoare a sfintei noastre religii. Departe de a invidia avantajele voastre și de a păstra doar pentru noi binefacerile lui Dumnezeu, noi căutăm să le răspândim; noi nu răspundem la ura voastră decât cu iubire și pentru chinurile, torturile pe care le îndurăm, noi vă arătăm drumul care duce la viață și fericire” (capitolul XXV).

Aceștia erau creștinii primelor veacuri. Sfântul Ciprian a murit el însuși martir în anul 258. Dar în veacul următor creștinismul a primit libertate și a schimbat lumea romană prin iubire și filantropie.

Pr. Nicolae Dascălu

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.