Îmi scrii de starețul tău că vrea să vină la Sfântul Munte pentru închinare. Lucru bun și sfânt are de gând să facă. Cât despre mine, să nu țină seamă că mă cunoaște sau că exist în această viață, întrucât trăiesc în retragere desăvârșită, cu altă rânduială decât cea obișnuită. Este greu să mă întâlnească. Poarta mea este închisă de obicei și se deschide numai la anumite ore. Dacă vrea sprijinul fraților, pentru aceasta pot să-l ajut. În afara rânduielii pe care o am, nu înțeleg în nici un fel să deschid ușa, să vorbesc, să pierd rugăciunea și isihia. Numai în caz de mare nevoie, la o oră pe care eu o stabilesc, pentru că orele îmi sunt toate măsurate. Trebuie să cântăresc mult pentru a renunța la ceva în vederea vreunei convorbiri de o oră-două, noaptea. Toate acestea ți le scriu pentru a mă explica, nu pentru a fi rău înțeles. Eu așa obișnuiesc în toate lucrurile mele: să vorbesc și să făptuiesc totul cu multă claritate. Ca-n oglindă; cu cuvântul, cu fapta. Și cu gândul. Pentru a nu lăsa loc nimănui să înțeleagă altceva.
Au venit mulți; din diferite părți, fără să știe rânduiala pe care o avem. Și pentru că nu i-am primit, s-au scandalizat. Chiar și vecinii mei sunt împotriva mea pentru că nu le deschid atunci când vin. Eu însă nu stau închis pentru a-i scandaliza pe părinți. Ci pentru că, după atâția ani de experiență, am înțeles că nu ai nimic de câștigat din toate aceste „semne de dragoste”, ba mai mult, îți strici sufletul – am închis pentru totdeauna poarta pentru toți și m-am liniștit. Acum nu mai deschid la nimeni, oricine ar fi. Nici nu am o cameră în plus pentru a găzdui pe cineva. Dacă vine totuși cineva de departe, trebuie să vină în timpul cât sunt la treabă frații, dimineața, și, dacă este nevoie, va sta în camera preotului. În toate sâmbetele și duminicile și de sărbători avem Sfânta Liturghie, și atunci vine preotul să slujească și să ne împărtășim. Acestea pentru ca să nu se dea naștere la neînțelegeri. Eu caut spre Dumnezeu, nu caut spre oameni, chiar dacă mă înjură, chiar dacă mă batjocoresc, mă vorbesc de rău, chiar dacă îmi necinstesc numele, chiar dacă zidirea întreagă se va porni să strige împotriva mea.
Căci am văzut și am trăit în multe feluri. Dacă harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbește, oricât de multe ar fi, nu sunt de niciun folos nimănui. Sunt auzite pentru moment și în clipa următoare cel ce le aude se întoarce iarăși ca un captiv la ale sale. Dacă însă odată cu cuvântul va lucra și harul, atunci imediat se petrece schimbarea cu voia cea bună a omului, încât viața lui se schimbă în chip minunat din clipa aceea. Aceasta se întâmplă cu cei care nu au auzul și conștiința împietrite. Cât despre cei care, auzind, rămân tot în neascultare și în voia lor cea rea, acestora chiar dacă le vorbești continuu zi și noapte, chiar dacă îți deșerți toată înțelepciunea Părinților în urechile lor, chiar dacă faci minuni în fața ochilor lor, chiar dacă întorci Nilul înapoi, aceștia nu vor avea niciun strop de folos. Ei doresc numai să vină, să stea de vorbă, să le treacă timpul, să le fugă plictisul. Din acest motiv le închid poarta. Să mă folosesc măcar eu, prin rugăciuni și isihie. Fiindcă rugăciunea cea pentru toți este ascultată întotdeauna de Dumnezeu, iar îndelunga vorbire este întotdeauna neplăcută lui Dumnezeu, oricât de duhovnicească ar fi. După Sfinții Părinți, îndelunga vorbire înseamnă a-ți petrece timpul cu cuvinte, fără să faci cuvintele tale fapte.
Așadar, nu ascultați ce spun unii oameni fără de simțire când vorbesc astfel de lucruri. Dacă cineva n-a încercat un lucru, este nevoie să-l încerce și, prin experiența lui proprie, va învăța și va afla ceea ce îi lipsește. Experiența nu se poate cumpăra, nici nu se împrumută. Ea se dobândește de fiecare în parte, în funcție de osteneală, de sudoarea și de sângele pe care le va da pentru a o dobândi.
Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 2003