Mântuitorul scoate, în final, direct la lumină: autorul a toată ispita şi pătimirea, pe care altundeva îl numeşte şi „tată”, „tatăl minciunii “ (Ioan 8, 44), este „cel rău“, „cel viclean cum se mai traduce uneori. De aceea, îndată după cererea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, adică „şi fă să nu intrăm în ispită, arată sufletului nostru cine este cel ce pune la cale ispita. Se înţelege, este vorba de „Satan”, cel ce l-a ispitit pe Adam. pe Iov, pe însuşi Domnul şi pe noi toţi; cel ce poartă în sine misterul răului, şi ale cărui manifestări de netăgăduit sunt: păcatul, stricăciunea, moartea. Dar Mântuitorul ne învaţă să nu-l pomenim pe „Satan” în rugăciunea noastră pe nume, ci prin lucrul lui: ispita şi rodul ei – răul; izbăveşte-ne de cel ce ne duce prin ispită la rău. Urmând acestei porunci a Domnului, creştinul trebuie să se ferească totdeauna de pomenirea diavolului. In orice chip: să nu se dea nici pe el nici pe alţii dracului, cum au unii obiceiul. Să ne ferească Dumnezeu să fie cineva al lui!

Dar demonul însuşi îşi ascunde şi numele, şi pe el.

Se face nevăzut ca şi când n-ar exista. Este cea mai perversă şi periculoasă viclenie. Autor al întunericului, el se face pierdut în întuneric. Se ascunde în tenebre, deşi chiar tenebrele îl dau pe faţă. pentru că lumina conştiinţei nu le poate suporta. II dau pe faţă mai ales faptele lui, acele teribile „corpuri delicte „, roadele păcatelor. Pentru că răul există. Este o realitate care ne atacă permanent, este de ajuns să-l privim în noi înşine, în lupta cu slăbiciunile, patimile, numite chiar de Mântuitorul: „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19); lupta cu aceste prăbuşiri în întuneric până la asasinate şi ucideri în masă, în holocaust satanic prin unii sclavi ai lui, descreieraţi, prăbuşiri prin care el, demonul, vrea să proclame „imperiul nefiinţei”. ÎI privim tragic in semenii noştri, şi în atâtea chipuri desfigurate, de handicapaţi mutilaţi fizic, nu mai puţin spiritual, alienaţi sau zdrobiţi sufleteşte. Îl descoperim nu numai în om, ci şi în natură, în firea întreagă, care a fost supusă robiei, stricăciunii, nu de voia ei, şi suspină în dureri aşteptând dezrobirea, libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 20-22).
Dar în viclenia lui de a se ascunde şi tăgădui pe sine, Satan aruncă o cursă şi mai teribilă. Acoperindu-se mişeleşte pe sine, el caută să arunce în confuzie conştiinţa omului, încât să nu mai desluşească binele, să nu-L mai „ vadă ” pe Dumnezeu în lumea Sa. Ascunzându-se pe sine, vrea să-L ascundă sufletului şi pe Dumnezeu. ÎI seduce pe om să se îmbrobodească cu acea slavă deşartă, cu o libertate şi autonomie egocentrică absolută: sa se creadă că el este şi decide: binele şi răul. ÎI îmbată cu iluzia, cu titlul de închipuită glorie de „ liber cugetător”, fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume (Efeseni 2. 12). Sfântul loan Scărarul rosteşte pentru asemenea stare un atât de grav cuvânt:„Cel mândru nu mai are nevoie de demon: s-a făcut el singur Iui şi demon ” Atunci, în rugăciunea noastră fierbinte „ne izbăveşte de cel rău“, să desluşim, să descoperim ascunzişul celui rău chiar în noi înşine. Eul meu, în orgoliul lui arvună a „întunericului cel mai din afară “ (Matei 25, 30) îmi poate deveni, straniu, cel mai tiranic şi periculos vrăjmaş.
Dar Izbăvitorul, Părintele nostru ceresc, ne cheamă să ne întoarcem faţa către El, în lumină. Duhul Sfânt ne dă putere să ne rugăm, să ieşim, uneori „cu suspinuri negrăite”, din ispite, de sub povara păcatelor: din prăpastia patimilor, a gândurilor întunecate. Pentru că, dacă păcate nu facem tot timpul, gândurile negre nu ne părăsesc aproape in nici o clipă. Ele sunt tocmai „ momeala” continuă a diavolului. Iar Sfinţii Părinţi ne învaţă sfătuitor să nu stăm la sfat cu ele, eu gândurile negre, aşa cum nu trebuie să stăm la sfat cu diavolul. Cei slabi, fără experienţa şi exerciţiul duhovnicesc al rugăciunii, al postului, al adunării înlăuntru !a izvorul harului, cei lipsiţi de o asemenea armură sfântă, să păzească această rânduială: să nu se lupte ei pe faţă cu diavolul, să nu-l provoace, precum au unii obiceiul, înfruntându-l: „Piei, satana: ” sau să-şi citească singuri., Molitvele Sfântului Vasile cel Mare”. E primejdios pentru ei o asemenea luptă. Este primejdioasă şi lupta sau aşezarea la sfat îndelung cu gândurile întunecate încât acestea să îşi facă cuib. să-şi scoată pui. Aceste gânduri au o mare putere, energic, pot pune stăpânire pe suflet, îl „inspiră “ la tot răul: şi în afară, către semeni, dar şi în sine, ducându-l uneori pe om până la prăbuşirea totală, ca în cazul acelor nefericiţi care-şi fac singuri seama, tocmai sub robia strivitoare a unor gânduri tragice.
Atunci, care-i soluţia, leacul vindecării? Numai rugăciunea: refugiul în Dumnezeu, la sânul plin de iubire şi lumină al Părintelui Ceresc: refugiul la Mântuitorul şi Prea Curata lui Maică. Ţi se pare, suflet trufaş, că e nedemn de tine să părăseşti lupta cu diavolul şi să te refugiezi în Dumnezeu? Dar acest refugiu este tocmai biruinţa: este ieşirea din infern: ieşire prin ajutorul lui Dumnezeu şi revenirea în braţele lui părinteşti: în braţele Celui pe Care Mântuitorul ne-a învăţat să-L numim şi să-L rugăm: TATĂL NOSTRU.

Părintele Constantin Galeriu, Rugăciunea Tatăl nostru, Editura Arhiepiscopiei Târgoviştei

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.