Nu e smerenie atunci când eşti silit de datorie să cinsteşti pe altul; asta nu‑i smerenie, ci datorie. Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi, când dăm cinste celor pe care‑i socotim a fi cu mult mai prejos decât noi. Dacă, însă, suntem cu mintea luminată, nu socotim pe nimeni mai prejos decât noi, ci pe toți oamenii superiori nouă. Şi aceasta n‑o spun despre noi, care suntem cufundați în mii şi mii de păcate, ci o spun chiar celui care se ştie încărcat cu mii de fapte bune; şi acela, dacă nu socoteşte că este în urma tuturor, n‑are nici un folos de pe urma tuturor faptelor sale bune. Atunci eşti smerit, când, deşi ai pricină să te lauzi, totuşi te micşorezi pe tine însuți, te smereşti, te umileşti. Atunci te urci la înălțimea cea adevărată, după făgăduința Domnului, Care spune că cel ce se smereşte se va înălța.”

               Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIII, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 436

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.