Desigur, dacă apostolul Pavel nu l-ar fi înviat pe copil n-ar fi fost un eşec al lui. El l-a înviat pe tânăr, apostolul Petru a înviat-o pe Tavita şi alţi apostoli au înviat morţi. Dar, aşa cum Hristos, Domnul şi învăţătorul lor, Dumnezeul lor şi Dumnezeul nostru, n-a înviat pe toţi cei care au murit în perioada lui şi nu i-a vindecat pe toţi cei bolnavi din acea vreme, la fel şi apostolii şi ceilalţi sfinţi.
– De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă “şi încă jertfă de cruce”?
– Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată.
Trebuie să ne obisnuim că Dumnezeu nu gândeşte ca noi. Ziceam de mai multe ori că Dumnezeul nostru nu-i ca toată lumea şi zice şi El, prin Isaia, că „nu sunt gândurile mele ca gândurile voastre, nici sfaturile mele ca sfaturile voastre că precum sunt cerurile mai presus de pământ, aşa şi Dumnezeu decât omul”.
-Părinte, se spune că vin vremuri grele. Ce putem face?
– Tata-i la cârmă! Voi nu auziți ce spune Proorocul David în Psalmul 32? Domnul risipește sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor și defaimă sfatul boierilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac și gândurile inimii Lui, din neam în neam.
Un monah odată a mers la Sfîntul Arsenie şi i-a mărturisit că el la citirea Sfintelor Scripturi niciodată nu simte puterea cuvintelor citite, şi nici o dulceaţă în inimă.
Cât de des aud aceste cuvinte pe care mi le spuneți: sunt leneș, mă lenevesc la rugăciune, mă lenevesc să citesc din Scriptură, mă lenevsesc să mă gândesc la Dumnezeu.
„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”
Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii, rudele ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămâne? Deci roagă-te pentru cei ce te blesteamă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept dă-i tot ce-i trebuie lui din lăcomie.
“Voi vă rugați de Dumnezeu să vă dea una sau alta, să vă împlinească o dorință, iar El se roagă de noi să ne schimbăm purtările. Adică purtarea rea, negativă, s-o schimbăm cu virtutea, cu faptele bune. Judecați și voi, care de cine să asculte mai întâi? Noi de Dumnezeu, sau Dumnezeu de noi?!…“
Pocăinţa adevărată curăţeşte mintea celui ce se pocăieşte, spune înţeleptul Didim.
Iar Sfântul Nil susţine că a da dovadă de căinţă e de mare folos pentru mântuire şi pe ea s-o cultivăm neîncetat ca să ne mântuim şi să nu fim daţi pierzării; atunci când te vei întoarce, dacă vei suspina, cum spune Prorocul Isaia, te vei mântui; „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Cor. 7, 10); nimeni dintre cei ce s-au folosit de medicamentul eficace al pocăinţei nu a ajuns la pierzanie.
Să te pârască poate oricine, dar să te vândă nu poate decât acela care mănâncă pâine cu tine. Rău poate să-ţi facă orice semen, cât de străin şi de depărtat ar fi de tine, dar cel mai mare rău nu ţi-l poate face decât acela care neapărat îţi stă cel mai aproape. De aceea, nici durere mai mare nu poate produce nimeni pe lume, ca acela de la care ai dreptul să aştepţi cea mai mare bucurie.
Maica Siiuana: Prin post. Intâi şi-ntâi, să mănânci până te saturi, dar să nu înghiţi, până ce nu zici de cinci ori: „Doamne, Iisuse Hristoase”. Ai să vezi că se schimbă ceva! Lăcomia aceasta este patimă, dar, zice un sfânt, este şi neputinţă. Noi mâncăm, pentru că avem probleme sufleteşti: frică, nelinişte… De multe ori, mâncăm din cauza emoţiilor noastre, şi nu de dragul de a mânca. Nici nu ştim ce-am mâncat. Băgăm automat în gură, doar să mestecăm ceva.
“Într-una din predicile sale arhipăstorul grăia: „Voi întrebaţi: «Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă? Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: «Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?» Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor». Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.
Adevărul este că în ultimele decenii imaginea omului duhovnicesc a fost identificată cu cea a omului vrednic de plâns, a omului închis în sine, interiorizat, care nu se bucură și are mereu remușcări. Chiar și atunci când respiră, simte că trebuie să dea socoteală cuiva. Însă, acesta nu este omul lui Dumnezeu!
– Care este importanţa nevoinţei, a ascezei în cunoaşterea lui Dumnezeu? Şi de ce trebuie să fie aceasta integrată în viaţa Bisericii şi să fie în conformitate cu învăţătura de credinţă a Bisericii?
– Este importantă asceza pentru că dacă omul nu se nevoieşte, nu poate să trăiască dogma. Pentru că dogma nu este un simplu canon, nu este o consecinţă teologică. Dogma în teologie are drept condiţie o trăire adevărată. Vă dau un exemplu: dogma Sfintei Treimi.
Iată, Dumnezeu ne-a dat un loc de muncă, ne-a dat sănătatea cu care muncim, ne-a dat priceperea cu care să putem face munca noastră şi ne-a dat ajutorul Său în toate. Pentru toate aceste daruri primite de la El şi care valorează atât de mult faţă de partea pe care o punem de la noi, noi ar trebui, după dreptate, să împărţim cel puţin în două cu Domnul câştigul nostru, căci cel puţin jumătate este partea Lui.
Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.