Să nu se mândrească cineva față de fratele său, că pe unul ca acela îl urăște și Dumnezeu și-l urăsc și oamenii. Niciunul să nu săvârșească lucruri necuvioase, sufletești ori trupești; să nu mănânce în ascuns, ori să spună minciuni; să nu vorbească pe cineva de rău, ori să-l certe fără rost.
Înțelepciune și smerenie. Așa poate fi catalogat părintele Teologu – una dintre mințile strălucite ale ortodoxiei românești de pe muntele Athos – care vorbește astăzi cu Mihai Morar despre misiunea noastră pe pământ. Ce înseamnă, cu adevărat raiul? Dar iadul? Care este misiunea noastră între semenii noștri și cum ajungem mai aproape de Dumnezeu? Sunt întrebări pe care mulți credincioși și le-au pus deseori. În episodul de astăzi avem ocazia să aflăm răspunsul din partea unui om care, ca programator IT, l-a căutat în știință, în filosofie, dar l-a găsit în credință. Și a găsit mai mult decât acest răspuns. Avem parte de un dialog cât o spovedanie de care nu am avut parte, o reală poartă către credință. Astăzi, la Fain și Simplu, cu Mihai Morar.
Poate că printre cauzele principale care ne fac să ne fie ruşine de slăbiciunile, insuccesele şi păcatele noastre sunt teama de ele şi jena pe care ne-o provoacă – fiindcă nu înţelegem că, în virtutea minunatei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl în Dumnezeu-Fiul, acestea sunt de fapt prilejuri de a dobândi puterea cea dumnezeiască, cea care se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9).
Din nefericire, facem loc prea lesne minciunii în viaţa noastră, iar aceasta se întâmplă pentru că ne place să ne oglindim în oglinzi omeneşti ce ne hrănesc egoismul. “Prieteni”, sau mai bine zis „apropiaţi”, ni-i facem numai pe aceia care ne laudă pentru „frumuseţea” sau „bogăţia” noastră. Trăim înconjuraţi de minciună şi ne lipim de apele stătute ale morţii sufletului, transformându-ne în „roboţi” bineplăcuţi societăţii: bine îmbrăcaţi, ferchezuiţi, făcându-ne operaţii estetice de întinerire, cosmetizându-ne, ca nu cumva să ne vedem faţa care e pe cale să îmbătrânească sau care, din nefericire, între timp a îmbătrânit deja în păcat, şi astfel toată viaţa noastră devine o minciună.
Toate faptele noastre săvârşite la vedere în familie, în societate, la serviciu, constituie comportarea noastră. Dacă ne uităm împrejur, nu putem decât să spunem că, în general, comportarea noastră este în cea mai mare parte corectă. Dar dacă este tot aşa de corectă şi starea noastră interioară – aceasta nu o putem susţine. Ochii celor care ne înconjoară au o puternică influenţă asupra intenţiilor noastre.
Când aveţi o iubire mare, iar această iubire vă mişcă spre rugăciune, atunci valurile iubirii voastre merg şi-l influenţează pe cel pentru care vă rugaţi; creaţi în jurul lui un scut de apărare şi-l înrâuriţi, îl călăuziţi spre bine. Văzând strădania voastră, Dumnezeu vă dă har bogat şi vouă, şi aceluia. Dar trebuie să murim pentru noi înşine. Aţi înţeles?
Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos. Când ne rugăm, se săvârșește intrarea lui Hristos. Așa cum copiii evreilor și adulții și-au așternut hainele ca să intre Hristos în Ierusalim, tot așa și noi, cu rugăciunea, îi așternem lui Hristos propriile noastre haine ca să intre înlăuntrul nostru.
Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea credinței, știind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu și nu se pot despărți de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândește ca indirect să poată despărți pe om de Făcătorul lui.
Dumnezeu este milostiv şi I se face milă de noi. Rugăciunea iartă toate păcatele, numai rugăciunea poate şterge greşeala. Să curăţim întinăciunea. Strigă: „Am păcătuit, Dumnezeul meu!”, îngenunchează şi curăţeşte-o cu rugăciunea, căci altfel te vei gândi mereu la ea şi te va îmbolnăvi. Atunci când omul se roagă, locul acela se sfinţeşte şi primeşte binecuvântare.
Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă Îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.
Doar Ziditorul ştie întreaga vrednicie a sufletului omenesc, pe care El l-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, şi numai El poate preţui după vrednicie toată nemărginita lui dragoste şi dăruire faţă de Dânsul.
– Minte vrea să însemne raţiune? – întrebă Athanasie. Dacă mintea este tot una cu raţiunea, atunci cum se îmbolnăveşte? Dacă mintea este ceva deosebit de raţiune, ce înseamnă boala minţii?
– Aşa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este „dragostea mintală a sufletului“.
Dacă ai dobândit țarina pocăinței, afundă-te în plânsul de copil înaintea lui Dumnezeu. Nu cere, dacă poți să nu ceri nimic de la Dumnezeu; încredințează-te cu lepădare de sine voii Lui.
Să pricepi, să simți că tu ești zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. Încredințează-te fără să stai pe gânduri voii Ziditorului, gata a urma voii Lui și a se pecetlui cu voia Lui.
Dacă mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte de munte, goale și neroditoare, smerenia este ca o grădină înflorită sau o întinsă țarină roditoare, care se întinde în depărtare, printre vâlcele. Pe înălțimi nu crește nimic.
„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Asta înseamnă că cine vrea să se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se mântuieşte, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despărţirea de anumite deprinderi pătimaşe.
Hristos, pe de o parte, ne spune: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Luca 6, 37), iar, pe de altă parte, zice: Judecaţi judecată dreaptă (Ioan 7, 24). Aşadar, spune Sfântul Vasile cel Mare, există judecată nepermisă şi judecată permisă. Şi atunci, când este permisă? Atunci când se încalcă legea lui Dumnezeu. Atunci creştinul are datoria să apere „dreptăţile” lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Sfântul Ioan Botezătorul, când a auzit de adulterul lui Irod: Nu-ţi este îngăduit [de legea lui Dumnezeu] să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18).
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.